POEZIE: Ștefan Scripcariu

RUGĂ
Doamne,
în inima mea pune
din iubirea Ta
un cărbune,
în nopțile lungi
să pot da
foc lumii
cu dragostea mea!

LÂNGĂ VIE, IISUS
Un capăt de vie,
o troiță-n picioare
și-ntreaga veșnicie
pierzându-se-n zare.
Blândul Iisus răstignit
la strugurii copți râvnește,
din cerul de aur topit
lumina spre seară sporește.
Și grauri negri, ocol
dau viei cu galbene plete,
Iisus e singur și gol,
cu buzele arse de sete.
Mlădițele viei se strâng
ciorchine, pe umeri de seară,
din ceruri stelele plâng
cu lacrimi de miere și ceară.

ICOANE
Miros de cer și țărână,
sub plopi, în aur topiți,
o mamă cu pruncul de mână -
icoane cu îngeri și sfinți. 
Candela arzând în perete,
gutuiul cu ramuri fierbinți
și sălcii cu umede plete -
icoane cu îngeri și sfinți. 
Cât aur călcat în picioare
în seri cu amurguri cuminți
și sufletul meu, lumânare
arzând printre îngeri și sfinți.

SPRE SEARĂ
Icoana din perete s-a-nvechit
și stelele miros a mere coapte,
cu tine, mamă, iarăși am vorbit
în visul dintr-o margine de noapte.
Unghere ale lumii mă cuprind,
sfieli tăcute și fiori de teamă,
când candela spre seară o aprind,
mă duc cu gândul și la tine, mamă.

CU MAMA DE MÂNĂ 
Ramuri goale, cernite.
Odăile toamnei sunt reci
prin ele, suflete, treci...
vechi amintiri risipite. 
Scrum și cenușă de stele,
aur cu gust de țărână...
Și trec cu mama de mână
prin cerul din visele mele. 

MERE
Toamna de aur a dat
o altă nuanță luminii
și m-am văzut dintr-o dat’
copil printre merii grădinii. 
E toamnă și-n ceruri, mi-am spus
în cugetul meu, cu plăcere,
și iată-L, în Rai, pe Iisus
cu sfinții copii mâncând mere.

POVEȚE DE LA FIRUL DE IARBĂ
Când vine ploaia, mă plec,
m-aplec și când bate vântul,
sub bobul de rouă mă plec,
în toate îmi țin legământul.
Apoi, când soarele iese,
mă-nalț, fragil și vioi,
și-așa învăț să nu-mi pese
de rouă, de vânt și de ploi. 

VECERNII
Stele târzii, vecernii de lumină,
în fiecare frunză vara-i mai puțină,
o toamnă blândă pune stăpânire 
pe cerul meu de dincolo de fire.
Cu blânzi cocori, cu aripi de jăratic
cutreieri Tu prin cugetu-mi sălbatic,
miros a ierburi pașii Tăi cuminți
și-a veșnicii cu îngeri și cu sfinți.
Mi-s înstelate gândurile toate,
greieri târzii mai scârțâie-n lăcate
ce-am pus la ușile ce duc spre primăvară...
M-așteaptă, Doamne... mi se face seară!