PORTRET: Dorel Vișan - întâlnire cu adevărul pe scenă, în poezie și în viață

Îl știm cu toții pe Dorel Vișan, actorul care a întrupat memorabile personaje de film și de teatru. Anul acesta, în a doua zi după Sânziene, maestrul a trecut pragul unei vârste care pare făcută pentru oricine, numai pentru actori nu, 81 de ani. Iar dacă, om fiind, nu poate rămâne veșnic tânăr, ca artist poate spera la neuitare, mai ales pentru că, grație crezului său artistic, el nu joacă roluri, ci re­creează destine umane.

Este foarte preocupat de felul în care se face teatru după 1989. Am găsit într-o carte un pasaj edificator cu o rostire a sa: „Teatrul românesc, după părerea mea, a intrat într-o fundătură beneficiind prea mult de libertate, s-a încurcat în propriile-i ițe sau, să zic așa, ițele libertății, și atunci se abate foarte mult de la rosturile pe care le are și pentru care a fost creat: acela de a fi un loc de întâlnire a adevărului. Teatrul care se practică astăzi pe mine nu mă mulțumește pentru că poate și lumea s-a mai schimbat - și nu poate, ci cu certitudine -, s-a mai schimbat și orizontul de așteptare, și al meu și al celor care mă ascultă sau mă citesc. Dar societatea nouă și lumea nouă care s-au creat au adus foarte multă confuzie, iar confuzia în artă nu duce la nimic. Teatrul este dialog. În lumea noastră, care pare tot mai ciudată, în care oamenii parcă simt o plăcere din a-și pune ochelari de cal, în care înțelepciunea doar licărește palid din când în când, iar semnele decadenței se arată tot mai evidente, eu cred că dialogul între oameni poate fi o barcă de salvare care să ne ducă spre o lume cel puțin locuibilă” (Căutător de destine - Pușa Roth în dialog cu Dorel Vișan; postfață de Costin Tuchilă, Iaşi, Editura Ars Longa, 2008).

În grădina propriei case de la țară, Dorel Vișan are treabă cu albinele pe care le îndrăgește atât de mult și acolo, printre ele, devine poet. De fapt, mai mult un „înger păzitor al cuvintelor”. Pentru că îi place să aibă grijă de cuvinte, să aducă la lumină cu ajutorul lor stări care șlefuiesc suflete și minți. Scrie literatură într-un mod uimitor pentru cineva care are ca primă vocație actoria și nu scrisul. Scrie o poezie care se deschide spre divin, conștientizând condiția omului, roiul universurilor de întrebări, mirări și incertitudini. Lansează strigăte către Dumnezeu dintr-o acută sensibilitate. S-ar părea că lumea artei ideale - fie a teatrului și filmului, fie a literaturii - tinde mereu să se îndepărteze dureros de lumea reală a omului, dar asta nu înseamnă că omul trebuie să renunțe la lupta de a rămâne om. Este unul dintre mesajele poeziei sale.

Teatrul ca dialog și actoria ca artă a revelării unor destine, posibile răspunsuri pentru omul aflat în debusolarea tot mai accentuată a zilelor noastre, sunt idei pe care Dorel Vișan le-a adus în atenția auditoriului, recent, când Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București i-a decernat titlul de doctor honoris causa. Mă urmărește o fulgerare de gând pe care a lansat-o la acea ceremonie: „Cuvintele care nu se pot rosti în biserică nu se pot rosti nici pe scenă”. Cuvinte-balsam pentru atâția spectatori care primesc astfel confirmarea că nu sunt singurii intrigați de modul „liber” de a face azi artă teatrală, că nu sunt „defecți” și „opaci” atunci când refuză să numească artă călcarea în picioare a bunului simț etic și estetic. Dar artiștii sunt și ei oameni, sunt și ei atrași de lucrurile urâte. Celor veniți să-l vadă onorat de mediul academic, Dorel Vișan le-a spus câteva cuvinte despre misiunea artistului: „Artiști din toate domeniile se străduiesc astăzi să arate urâtul din om, din viață, se străduiesc să arate lipsa de armonie și ceea ce este mai străin omului. În aceste condiții, misia artistului suferă transformări. Dacă este adevărat că arta va schimba lumea, artistul nu mai e cel de pe vremea lui Eschil, ci este un om care trebuie să facă în primul rând o lucrare cu sine însuși. Trebuie să verifice dacă ceea ce face, dacă ceea ce compune el are legătură cu adevărul vieții, dacă are legătură cu nepieritorul sau nu. A face deosebirea între frumos și urât, între bine și rău, între util și nociv, între adevăr și minciună este calitatea oamenilor educați și a oamenilor care încă nu au întors spatele lui Dumnezeu. Pentru că credința în Dumnezeu este o obligație a omului și nu spun aceasta ca un om religios, ci ca un om care a trecut prin aceste experiențe. Dumnezeu este spirit, iar dacă omul rupe relația cu ceea ce este spiritual și nu-L mai consideră pe Dumnezeu în viața lui, atunci se desconsideră pe sine ca om, își pierde demnitatea sa morală. În aceste condiții, artistul alege dacă se «scălâmbăie» sau se dedică adevărului vieții și adevărului lui Dumnezeu care luminează orice ființă. Noi, artiștii, îl putem face pe om mai luminos, mai pur și mai bun sau mai arogant, mai confuz și mai isteric. Noi alegem.”

Dorel Vișan a ales să facă teatru întâlnindu-se cu adevărul vieții, iar propria viață o trăiește crezând în bine, frumos și adevăr, știind că într-un final toate se vor contopi în Adevărul suprem.