Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică PROZĂ SCURTĂ: Plasa monofilară

PROZĂ SCURTĂ: Plasa monofilară

Un articol de: Florentina Loredana Dalian - 26 Mai, 2019

Mi se păruse interesant să merg cu pescarii, cu barca, pe Dunăre, să ridice plasele.

Soarele ardea, parcă n-ar fi fost septembrie. Eram desculţă, pe fundul bărcii se acumulase mâl şi totul în jur mirosea îngrozitor a peşte. Dunărea era tulbure, eu - plină de praf. Însă deasupra se lăfăia un cer nedrept de albastru şi de frumos.

Oamenii se întrebaseră ce noroc le voi purta eu la peşte. „Dac-ar fi după mine - le-am spus - l-aş arunca pe tot înapoi, în apă. Aşa că nu vă bazaţi pe norocul pe care speraţi să vi-l port!” Strâmbaseră din nas, dar n-au îndrăznit să zică ceea ce intuiam că ar fi avut de zis: „Dac-ar fi după ecologişti ca dumneavoastră, madame, ar muri lumea de foame!” „Ar muri pe naiba!, am replicat cu voce tare, lăsându-i cu gura căscată. Ştiţi bine că nimeni n-a murit câtă vreme n-au dispărut plantele de pe pământ.” „Să înţelegem că nu vă place peştele?”, întrebase, ironic, unul mai îndrăzneţ. „Ei, nici chiar aşa! Îmi place, deh, dar nu-mi place să-l văd zbătându-se.” Cei doi schimbară priviri cu subînţeles, de cunoscători. Câţi d-ăştia ca tine! Îndrăzneţul prinse şi mai mult curaj: „Noi, la ţară, aveam un profesor de istorie şi geografie. Domnuâ Radu-l chema. Avea domnuâ Radu un obicei: umbla prin curţile oamenilor în Ajun de Crăciun. Îi găsea cu porcul tăiat. Ce-aţi avut, măi, oameni buni, cu bietul animal? Daâ când îi punea lumea-n traistă, uita de bietul animal. Zicea bogdaproste şi-o zbughea.” He, he! râseră cei doi. Zâmbii şi eu, să le fac plăcere. Celălalt, mai doct, îmi flutură un precedent pe la nas: „Şi Iisus a pescuit.” Ei, nici chiar aşa! Dar, ce-i drept, şi-a ajutat ucenicii s-o facă. În plus, i-a făcut „pescari de oameni”. Şi a hrănit mulţimile cu peşte, după cum aflăm din pilda cu cei doi peşti şi cele cinci pâini.

„Vedeţi, îmi explică unul, ăsta care se zbate mai tare s-a prins mai de curând. Ăştilalţi, chiar dacă sunt vii, nu se mai zbat. Ori au obosit, ori...” S-au resemnat, da. Aşa se resemnează şi omul. Când oboseşte să creadă-n iluzii, să spere, stă pasiv. Nu se mai zbate.

Îmi explică, plini de mândrie, că folosesc plase monofilare, interzise la pescuit. Acestea sunt foarte dese şi au firul mai subţire ca firul de păr. Nu dau şanse la nimic să scape. Într-adevăr, plasele erau pline de puiet. Ba încă şi o mulţime de raci şi chiar scoici micuţe. Gândul mă duce la îndrăgostire. Când îţi căşună pe-un om, pici ca prostănacul ăsta de peşte în plasa monofilară.

Pe mal, vreo cinci inşi se căzneau să elibereze animalele din plasă, până-şi vor găsi sfârşitul, sfârâind pe grătar. Ce fiinţă nehalită şi omul! Întorc capul, încercând să privesc în altă parte. Unul mă simte şi încearcă să mă salveze, în opinia lui: „Haideţi în spate, să serviţi o ciorbică sau nişte mămăliguţă cu brânză! O bunătate!” Mă duc, cu gând să mănânc doar brânză cu mămăligă. Mă ia cu leşin când văd puzderia de muşte dansând cu dezmăţ printre mâncărurile neacoperite din cortul improvizat şi lăsat deschis. Încerc să schimb subiectul: „Ce zi frumoasă de septembrie!” Şi plină de muşte, îmi vine să adaug, dar mă abţin. „E cu apă din Dunăre”, se laudă nea Costel, de parcă m-ar fi anunţat că tocmai a câştigat premiul Nobel. Eu aproape icnesc, amintindu-mi cât de tulbure e Dunărea şi cu gândul la multitudinea de deşeuri care se deversează în ea. Ce mă fac eu, acum, cu nea Costel? Aşteaptă solemn, cu polonicul în aer, încuviinţarea mea. Tot stomacul mi se revoltă şi, tocmai când dau să-l refuz, cu orice risc, mă salvează el. Îl văd înmuindu-se deodată şi căzând pe spate, moale ca o cârpă, cu polonicul în mâna dreaptă. Mă panichez la gândul că a păţit ceva. Nu cred că l-am deo­cheat. Nu de alta, dar eu mă mir de oamenii frumoşi. Îi zic „Tatăl nostru” şi, ca să întăresc efectul, îi trag şi două palme. Sau poate să folosesc polonicul? Încerc să-mi pun în aplicare cunoştinţele de prim ajutor. Nu, nu cred c-aş putea să-i fac respiraţie artificială. Respiraţia lui miroase a borhot. A borhot şi a peşte. Mai bine-i mai trag două palme. Doamne, iartă-mă! N-aş fi fost bună de soră de caritate. Omul moare lângă mine şi mie-mi trebuie miros de trandafiri. Ba nu, cred că mi-ar plăcea mai mult violete de Parma. Dau fuga la pescari, sărind peste nea Costel (profu de sport ar fi mândru de mine!) şi le strig: „Ajutor! A leşinat nea Costel!” Ăia râd tare, pădurea amplifică râsul lor, făcându-l să pară grotesc. Deodată se opresc, parcă înduioşaţi de figura mea nedumerită şi ingenuă. Unul îmi explică: „Staţi liniştită, domniţă! Aşa leşină el din când în când, în funcţie de concentraţia alcoolică. Hă, hă!” Mai dau o fugă în spate, să văd ce face nea Costel. Face bine, acum sforăie, c-o expresie de mulţumire pe chip, strângând polonicul, aşa cum trebuie să fi ţinut Ştefan cel Mare și Sfânt sabia. Probabil visează frumos. Visul e un refugiu din faţa unei realităţi uneori crude. Poate nici nea Costel nu-i un fericit să stea toată ziua pe malul apei, să scoată la peşti şi la raci din plasă. Poate de-aceea şi bea. Să uite. Să nu-i mai miroasă a mâl şi a peşte, ci a trandafiri şi a violete de Parma.

Unul dintre pescari, care tocmai luase nişte raci de la fiert, insistă să-mi dea o bucată. Omul făcuse efortul să-i cureţe crusta pentru mine, cu mâinile lui murdare, mirosind a baltă. Nu se cuvenea să-l refuz, mai ales că nu trebuia decât să deschid gura, mi-l apropiase de buze. L-am luat, cu gând să-l scuip mai încolo, dar se uita la mine să vadă dacă mestec. Avea o expresie fericită pe chip, în timp ce mă monitoriza, întrebându-mă, cerşind confirmarea: „Aşa-i că-i bun?” Cu stomacul în gât, simt bucata de rac alunecând de-a lungul esofagului, agresându-mi aparatul digestiv.

Aşa-ți trebuie!, gândesc. Ai vrut poezie. Ai vrut şi-ai avut! Nu-i nici o poezie, nici în Dunărea îmbâcsită, nici în zbaterea peştilor în plasă, nici în cleştii racilor, nici în mirosul de baltă. O! Ce frumos mai sună haiku-urile tale cu pescari, nu-i aşa? Iată pescarii! Cu transpiraţia curgându-le de la tâmple spre bărbie, asudați, cu mâinile murdare şi burţile atârnate, cu degetele chircite de-atâta desfăcut la plasă. Sau nea Costel, biruit în lupta cu alcoolul, cu polonic cu tot! Hai să vedem, scrie! Scrie un haiku! „Miros de baltă/ peşte zbătându-se/ pescar mort de beat”. Aşa-i că-i poetic? Te-ar invidia până şi Basho.

Ca şi când mi-ar fi ghicit gândul, unul mă întreabă în timp ce migălea la un rac: „Domniţă, o să scrieţi o poezie, nu-i aşa?” îUna care începe cu foaie verde solz de peşte”, adăugă altul, stârnindu-mi un zâmbet.

Nea Costel s-a trezit, de parcă nici nu fusese mort. De beat, vreau să zic. Tot cu polonicul, mai ameninţător chiar decât prima dată, amintindu-şi că-mi era dator c-o ciorbă. „O, nici nu poate fi vorba, m-am umflat de raci!”, exclam, aproape convingându-mă pe mine şi încruntându-mă la ceilalţi să-i conving şi pe ei. Să tacă. Şi-au băgat nasurile în plasă, mustăcind. Unul, mucalit, n-are stare: „Costele, domniţa tocmai zicea că s-a săturat de raci fierţi. Şi tare-ar mânca unii fripţi, aşa cum numai tu ştii să faci.” Îi arunc priviri ucigaşe, ameninţându-l c-o sabie imaginară tip polonic. Râde cu poftă, mulţumit că mi-a făcut-o. Noroc că nea Costel nu-l bagă în seamă. Nu mai aude nimic. A făcut o pasiune pentru o sticlă. Alta.

Soarele-şi trimite frânturi de raze printre crengi. E frumos pe malul Dunării. Dacă fac abstracţie de mirosul de peşte, de muştele care roiesc, de glumele cu jumătate de perdea ale pescarilor. Şi de faptul că sunt departe, departe de cineva!