Subtilități de meloman

 Așa cum ne-a obișnuit, ironia și erudiția se îmbină fructuos în poezia lui Valentin Petculescu, acestea fiind caracteristicile primordiale proprii noului său volum, intitulat Un pian ușor dezacordat (Editura Muzicală, București, 2025).

Încă de la începutul cărții găsim impresii despre hermeneutica trecerii din zona terestră către dezmărginitul oniric, pasionante scufundări în adâncuri ludice. Regiunile copilăriei vor fi mereu inspiratoare. Aici nu erau tristeți, predominând fluiditatea care învăluia tandru. La un moment dat, atât de plurivalenta paradigmă mozartiană va inspira următoarea poezie: Caut pentru Mozart rime/ de parcă îngerilor le-ar trebui aripi/ și aripilor pene din pasărea Paradisului/ de parcă Paradisul n-ar fi rezistat fără/ otrăvitele mere/ Caut rime:/ Mozart!/ art/ smart/ în dublu ecart/ Și mai nimic mai departe/ Și - Doamne - văd/ Că Mozart nu rimează/ cu mai nimic -/ nu întrebați de ce/ nu vom ști niciodată totul// Caut pentru Mozart rime (Caut pentru Mozart).

Întrebările existențiale sunt abordate aparent relaxat de Valentin Petculescu. Trecerile dintr-un plan în altul, adeseori savuroase, evidențiază un filon creativ axat pe finețe. Și pentru că nici latura dramatică nu îi este străină, poetul ne propune un detaliu ce pare desprins din partea a II-a din Simfonia nr. 3 a lui Beethoven: Și toți oamenii din orchestră/ aveau un trandafir roșu la butonieră/ sânge amintind că moartea/ poate fi înfrântă/ oricum pe-atunci se murea mult mai frumos/ iar semnele lăsate în urmă/ erau mult mai vizibile -/ o sărbătoare a trandafirilor/ care nu i-au trădat/ niciodată pe oameni (Semne).

Mai departe, zborul imaginației nu are zăgaz. Estetizările făuresc lumi de a căror fecunditate nu ne putem îndoi. Mesajele se reconstruiesc ondulatoriu, întru alungarea mâhnirilor. Sunt fundamentate grădini fastuoase unde are loc jocul cu iluzia. Valentin Petculescu relatează variate istorii inscriptibile cunoscutei atitudini râsu’-plânsu’. Din când în când, ca într-un final de sonată sau concert, intervin nostalgii rapid metamorfozate. Paralela dintre figura paternă și un fragment din harpa lui Orfeu deschide larg ferestrele în vederea transformării, astfel încât respirația să nu excludă muzicalitatea. Eclectismul ar putea deveni chiar grandios, însoțit uneori de paradoxul disonanțelor. Deși gândul conduce înspre mari plecări și nemărginiri curgătoare, teroarea actualului propune condiții precare, pe care poetul le asumă. Vor interveni și interogații ale căror răspunsuri pot fi aflate scrutând oglinzi policrome: De ce nu am folosi ca titlu/ un punct?/ semn că totul se va termina/ înainte de a începe/ De ce nu am folosi/ doar semnul întrebării?/ ca pe un relansator textual/ căci lui trebuie să-i dăm un răspuns;/ De ce nu un semn de exclamare/ ca pe o atenționare că totul va exploda/ și nu vor fi fulgi de ovăz/ nu vor fi confetti;/ De ce nu am pune totul / între paranteze/ și-am pleca undeva în munți/ unde aerul e atât de curat/ că nu mai e nevoie de un titlu/ și nici măcar de vreun semn (Poem fără titlu). Atunci când este atinsă speciala coardă a solitudinii, slalomul metaforic prezintă o evidentă devitalizare. Între vis și realitate plutesc subiectivități poetice chagalliene, amalgamând fără încetare simboluri. Poeziile lui Valentin Petculescu fac din ironie o modalitate de a deschide unghiul metamorfozei. Subtilitatea unei arii de Mozart va conduce spre esențe emoționale a căror complexitate este incontestabilă. Presimțim mișcările timpului născut demult, adâncă alunecare foarte puțin știută. Întâietatea cuvântului este înconjurată de imagini semnificative: uneori aleg cuvântul/ doar ca pe o literă-sunet/ mai înalt/mai grav/ mai tandru/ mai colțuros/ uneori el nici nu există/ e doar un foșnet răcoros/ desenând pe tavanul lumii/ soriaștriasteroizi/ fiara furibundă/ coborâtă parcă din Simfonia a VII-a/ ave Maria/ ave Maria/ miserere/ căci din Cuvânt s-a născut Pământul (Cuvânt). Pe calea spre lumină se petrec acte pline de emoție. Putem realiza o fertilă și provocatoare paralelă între poemul ce dă titlul cărții lui Valentin Petculescu și celebra poezie Corno inglese, publicat în volumul de debut al lui Eugenio Montale, Ossi di seppia, unde inima e reprezentată drept un instrument dezacordat. Criza existențială va fi gestionată diferit de către cei doi poeți. Finalul cărții propune o cheie esențializantă în care este surprins meșterul Brâncuși, caracteristică pentru ineditul scrierilor poetului Valentin Petculescu.