Pentru reforma în educaţie e necesar un pact naţional

▲ „Constituirea unui cadru naţional pornind de la cel european devine o necesitate, dacă dorim să compatibilizăm pregătirea resursei umane din România cu ceea ce se întâmplă în interiorul Uniunii Europene“, se arată în raportul comisiei prezidenţiale pentru educaţie şi cercetare ▲ „Este evident că o universitate trebuie să se afle în slujba binelui public. Este, iarăşi, evident că asumarea unei strategii antreprenoriale nu este o obligaţie pentru fiecare universitate. Este însă în interesul comunităţii şi al cetăţeanului ca universitatea să contribuie la creşterea competitivităţii economice şi la o dezvoltare durabilă“, susţin membrii comisiei prezidenţiale ▲ Comisia propune un set de soluţii concrete, iar implementarea acestor soluţii nu reclamă cheltuieli suplimentare alocaţiilor bugetare preconizate (minimum 6% din PIB), ci utilizarea lor şi a fondurilor europene cu maximă eficienţă, se arată în raport ▲ „Comisia face un apel către toţi factorii responsabili ca, în baza unor discuţii raţionale, să ajungă la un acord fundamental, un adevărat pact naţional pentru educaţie şi cercetare“ ▲

Comisia prezindenţială condusă de Mircea Miclea a dat publicităţii un raport referitor la starea învăţământului românesc, raport pe baza căruia a fost organizată o dezbatere la Palatul Cotroceni. Documentul atrage atenţia că menţinerea actualului sistem de învăţământ din România pune în pericol competitivitatea şi prosperitatea ţării, iar sistemul de învăţământ are patru mari probleme: este ineficient, este nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate. Dezbaterea raportului se suprapune cu pregătirea, de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (MECT), a pachetului legislativ al învăţământului, care va fi discutat în Parlament în luna septembrie. Alături de pachetul legislativ, care conţine legea învăţământului preuniversitar, legea învăţământului universitar şi legea personalului din învăţământ, care este intens dezbătut în acestă perioadă, un alt document este suspus dezbaterii. Este vorba despre raportul comisiei prezidenţiale, care este complementar propunerilor legislative. Raportul face o diagnoză a stării învăţământului românesc, care a fost apoi dezbătut în medii academice şi aminteşte de încercările de reformă din învăţământul românesc de după 1990: „Din 1990 până în prezent, orice început de reformă a fost suprimat de alt început de reformă a următorului ministru al educaţiei. Sistemul a acumulat tensiuni inutile, care s-au repercutat profund negativ asupra elevilor şi părinţilor; însăşi ideea de reformă s-a compromis“. O parte din soluţiile oferite de raportul comisiei prezidenţiale se regăsesc în propunerile făcute de Ministerul Educaţiei în pachetul legislativ. Ziarul „Lumina“ publică, în serial, raportul comisiei prezidenţiale de educaţie şi cercetare, condusă de fostul ministru Mircea Miclea.

▲ Raportul Comisiei prezidenţiale

5. Constituirea Cadrului Naţional al Calificărilor

Situaţia actuală

În momentul de faţă, România nu are un cadru şi un registru naţional al calificărilor pentru învăţământul superior. Aceasta face ca universităţile să ofere multe specializări care nu se finalizează într-o calificare relevantă pentru piaţa muncii. Mai mult, curriculumul pe care îl oferă studenţilor este mai degrabă rezultatul relaţiilor de putere din interiorul universităţilor şi al departamentelor, decât ruta cea mai bună de a obţine o calificare adecvată.

Uniunea Europeană a elaborat, de curând, un Cadru European al Calificărilor (EQF), care defineşte calificările în termeni de rezultate ale învăţării, pe baza căruia se pot elabora structurile naţionale de calificări. Constituirea unui cadru naţional pornind de la cel european devine o necesitate, dacă dorim să compatibilizăm pregătirea resursei umane din România cu ceea ce se întâmplă în interiorul Uniunii.

Modalităţi de soluţionare

1) Definirea cadrului naţional şi a Registrului Naţional al Calificărilor din Învăţământul Superior printr-o conlucrare tripartită: universităţi ^ asociaţii profesionale ^ angajatori relevanţi.

2) Considerarea concordanţei dintre definiţia calificării şi curriculumul universitar ca indicator fundamental în evaluarea calităţii programelor de studii de către ARACIS.

6. Promovarea culturii antreprenoriale în învăţământul superior

Situaţia actuală

Există o foarte slabă cultură antreprenorială în universităţile româneşti. De cele mai multe ori, aceasta ia forma unei oferte tot mai variate de programe de studii, la un nivel de taxare tot mai scăzut, cu consecinţe nefaste atât asupra calităţii educaţiei, cât şi asupra poziţionării absolvenţilor pe piaţa forţei de muncă. Organizarea internă a universităţilor pe discipline şi departamente, nu pe proiecte relevante, este un obstacol major în promovarea antreprenoriatului şi a intraprenoriatului. Antreprenoriatul înţeles ca transfer tehnologic, ca dezvoltare şi inovare este aproape inexistent, iar mentalitatea dominantă din universităţi este non sau anti-antreprenorială. Este evident că o universitate trebuie să se afle în slujba binelui public. Este, iarăşi, evident că asumarea unei strategii antreprenoriale nu este o obligaţie pentru fiecare universitate. Este însă în interesul comunităţii şi al cetăţeanului ca universitatea să contribuie la creşterea competitivităţii economice şi la o dezvoltare durabilă.

Modalităţi de soluţionare

1) Dezvoltarea periferiei antreprenoriale a universităţilor (spin-off companies, incubatoare de afaceri) prin care acestea să realizeze mult mai uşor transferul tehnologic şi cognitiv.

2) Promovarea organizării matriceale a universităţilor pe departamente, dar şi pe proiecte relevante, trans-departamental, cu autonomie în gestionarea resurselor.

3) Corelarea sistemelor individuale şi instituţionale de recompensare cu reuşitele antreprenoriale-intraprenoriale ale personalului universităţilor.

4) Constituirea unui capital de risc, gestionat de o bancă selectată de către stat pentru finanţarea activităţilor de dezvoltare-inovare şi transfer tehnologic.

7. Instituirea unui sistem de indicatori de referinţã pentru învăţământul superior.

Situaţia actuală

În momentul de faţă, nici la nivel de sistem, nici la nivel de instituţii de învăţământ superior nu avem niciun set de indicatori de referinţă, consfinţit printr-un document oficial, care să măsoare eficienţa şi calitatea proceselor din învăţământul superior în mod comparativ cu cele din alte instituţii din ţară şi străinătate. În consecinţă, nu avem o măsurare a stării actuale şi nu putem face transparentă diferenţa de performanţă dintre instituţii. Nu se poate aprecia obiectiv impactul unei politici şi nu se pot stabili ţinte precise pe care sistemul trebuie să le atingă într-o anumită perioadă de timp. Fiecare instituţie se consideră şi se prezintă să fie ceea ce alţii aşteaptă a fi şi nu ceea ce efectiv şi comparativ este. În lipsa unor indicatori, mediocritatea poate coabita cu excelenţa pentru că diferenţele sunt estompate.

Modalităţi de soluţionare

Trebuie instituit printr-un act normativ (hotărâre de guvern urmată de ordin de ministru), la propunerea Ministerului şi a ARACIS, acel sistem de indicatori corelaţi, atât la nivel de sistem, cât şi la nivel de instituţie, prin care să se măsoare transparent performanţele.

Prezentarea publică periodică a valorii acestor indicatori devine o obligaţie a fiecărei universităţi publice sau private din România, precum şi a ARACIS şi a Ministerului Educaţiei.

O parte dintre indicatori va fi cea utilizată de UE pentru urmărirea modului de implementare a Strategiei Lisabona. O altă parte va viza alte aspecte necesare pentru a face transparentă eficienţa sistemului şi instituţiilor româneşti (ex. numărul de brevete, numărul de articole ISI sau BDI per personal de predare-cercetare, valoarea fondurilor private atrase pentru activităţi de cercetare-dezvoltare-inovare, poziţionarea în clasamentele internaţionale gen Shanghai, procentul de absolvenţi angajaţi în domeniul specialităţii de studiu la 2 ani de la absolvire, evaluări ale studenţilor, angajatorilor etc.).

8. Reorganizarea sistemului de cercetare

Situaţia actuală

Singurele fapte îmbucurătoare din cercetarea românească actuală se referă la creşterea substanţială a fondurilor alocate activităţilor de CDI, lansarea PNCDI II şi a Programului de Cercetare de Excelenţă. Din păcate, performanţele cercetării noastre sunt extrem de slabe, aşa cum am arătat la începutul raportului. Evaluarea granturilor se face adesea de către evaluatori fără performanţe ştiinţifice, iar administrarea cercetării e făcută, în mare parte, de persoane interesate în promovarea unor interese de grup, în dauna valorii ştiinţifice. Se practică tot felul de „echivalări“, astfel încât, până la urmă, publicaţii româneşti fără valoare ajung să fie asimilate unor publicaţii ISI. Fondurile private atrase în cercetare sunt nesemnificative, ca şi capacitatea universităţilor de a răspunde prin cercetări relevante la solicitările industriei sau ale instituţiilor publice.

Modalităţi de soluţionare

Rezumăm principalele soluţii de reorganizare a cercetării, elaborate de către comisie în câteva documente de lucru. Ele se adaugă unor măsuri deja propuse în secţiunile anterioare, referitoare la portabilitatea granturilor şi crearea Institutului de Cercetare, Inovare şi Studii Avansate pentru concentrarea elitei ştiinţifice din ţară şi din diaspora.

1) Evaluarea performanţelor şi granturilor de cercetare numai de către cercetători cu rezultate ştiinţifice relevante internaţional, exclusiv pe baza unor criterii de performanţă internaţională şi abandonarea completă a practicilor de „echivalare“. Trebuie încurajată atragerea unor instituţii cu reputaţie internaţională în evaluarea proiectelor şi a performanţelor de cercetare.

2) Reorganizarea sistemului de administrare a cercetării - dezvoltării în două agenţii naţionale şi un Consiliu Naţional de Politica Ştiinţei, după modele validate internaţional.

3) Aplicarea unor stimulente fiscale şi crearea unui mecanism prin care firmele private să poată dona 2% din impozitul pe profit pentru o instituţie publică de cercetare sau privată non-profit, după modelul prin care persoanele fizice pot dona 2% din impozitul pe veniturile proprii.

4) Reducerea fragmentării sistemului de CDI prin reorganizarea institutelor de cercetare neperformante. Patrimoniul instituţiilor publice de CDI falimentare nu trebuie privatizat decât dacă nici o instituţie publică de CDI nu şi-a exprimat intenţia de a prelua respectivul patrimoniu, într-un interval de 6 luni de la anunţul public al disponibilităţii pentru preluare.

5) Împiedicarea accesului la fonduri publice de cercetare a tuturor persoanelor dovedite că au încălcat grav codul de deontologie profesională, precum şi a celor care au gestionat ineficient fondurile de cercetare.

6) Transparenţa totală a finanţării din fonduri publice a activităţilor de CDI şi responsabilitatea publică a directorului de proiect pentru rezultatele proiectului, concomitent cu reducerea birocraţiei în derularea granturilor de cercetare.

III. CONCLUZII

Comisia consideră că sistemul de învăţământ are grave probleme de eficienţă, echitate, relevanţă şi calitate.

Cu câteva excepţii, învăţământul universitar şi cercetarea din România au performanţe foarte slabe.

Nu există o cultură şi stimulente pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii. Pe scurt, sistemul de educaţie şi cercetare actual nu este capabil sã susţinã o Românie prosperã şi competitivã în economia cunoaşterii.

Dacă nu ne reconstruim rapid sistemul de educaţie şi cercetare ne subminăm propriul viitor şi vom fi iarăşi spectatori pasivi ai istoriei care se face în altă parte.

Comisia propune un set de soluţii concrete pentru a construi o Românie a educaţiei, o Românie a cercetãrii, pe baza unor restructurări radicale.

Implementarea acestor soluţii nu reclamă cheltuieli suplimentare alocaţiilor bugetare preconizate (minimum 6% din PIB), ci utilizarea lor şi a fondurilor europene cu maximă eficienţă. Acţiunile legislative, elaborarea unor programe sectoriale, asumarea responsabilităţilor şi a calendarului de realizare a acestor măsuri se pot face de îndată ce marile opţiuni au fost acceptate.

Comisia face un apel către toţi factorii responsabili ca, în baza unor discuţii raţionale, să ajungă la un acord fundamental, un adevărat pact naţional pentru educaţie şi cercetare.

Pe această bază, măsurile de reconstrucţie au şansa să nu mai fie sincopate la fiecare schimbare de guvern sau la fiecare ciclu electoral.

Altfel, viitorul nu ne va ierta.