Viața într-o parohie izolată poartă, paradoxal, în propria-i existență, o uriașă rază de speranță și bucurie. Mai ales dacă ea încă mai dispune de copii. Parohia Copăceana, din Protopopiatul Huși, Episcopia Hușilor, este de o frumusețe aparte, când verdele îmbracă totul în strălucirea clorofilei. În acest loc uitat în timp, unde am ajuns spre sfârșitul verii, părintele paroh Daniel Florin Chicu a reușit, în cei șapte ani de slujire aici, să aducă zâmbete pe fețele celor mici și să se legitimeze în fața credincioșilor ca om al lui Dumnezeu, purtător de cruce și aducător de pace și nădejde.
Parohia Copăceana e situată la marginea de est a României. O margine de țară ca o nesfârșită așteptare. Aici, toate fac stânga-mprejur, cu părere de rău, cu nostalgie, căci drumul înainte se frânge, scurt, aproape în unghi drept. Și, dacă ești nevoit să rămâi în acest punct, privești înapoi, cu așteptare și speranță. O altfel de lacrimă în care aduni amintiri, imagini uitate, doruri reprimate și toate cele ce nu te mai însoțesc. Lumea unei margini de țară trăiește altfel prezentul, închisă într-un fel de capsulă în care orele trec greu, vocile semenilor se estompează, și doar credința și munca mâinilor concentrează în truda lor sensul existenței. Pentru că la marginea țării te întâlnești mai des și locuiești mai aproape de Dumnezeu. Pentru că într-o margine de țară se trăiește ca pe un vârf de munte. Adică în singurătate și senin. În simplitate și dăruire de sine.
Așa i-am perceput pe cei ce locuiesc în satul Copăceana, comuna Fălciu, județul Vaslui. Așezare măruntă, din lunca Prutului, peste care războiul a trecut ca un tăvălug, la fel și colectivul, apoi vremurile noi. Numai el, satul, cu chipul pe jumătate întors spre țara din spate, scormonind cu mâinile prin cenușa pământului, așteaptă, râvnind la... căutarea țării!
Lupta cu rătăcirile
Părintele paroh Daniel Florin Chicu slujește în această enorie din anul 2011. Satul, cu o populație de aproximativ 500 de locuitori, este unul izolat. El datează de pe la 1850, când a fost întemeiat pe pământurile unui boier din zonă. Actuala biserică a satului, cu hramul „Sfinții Mihail și Gavriil”, a fost ridicată în 1969, în locul alteia mai veche, din bârne de lemn, de pe la 1904-1908, care s-a distrus din cauza alunecărilor de teren. În 2009, sfântul locaș a ars, fiind ulterior renovat de către părintele Cristian Popa, în prezent preot la Parohia Fălciu, și sfințit în 2011.
Satul nu s-a numit Copăceana dintotdeauna. Înainte de al Doilea Război Mondial purta numele de Pădurea Tulbure, ce provenea de la faptul că, din cauza codrului foarte des ce îl înconjura, casele nu se vedeau. În timpul războiului, satul a fost în pericol de a fi bombardat de ruși, din cauza luminilor care se zăreau noaptea, rușii crezând că aici ar fi încartiruită o mare unitate militară germană.
Din mijlocul satului până la granița Prutului sunt mai puțin de 20 km. Locuitorii așezării trăiesc din agricultura de subzistență. Mulți sunt pensionari.
Prin anul 2010, presa vremii scria despre așa-numitul „fenomen Copăceana”. Adică, despre tulburarea produsă în sat de ridicarea în marginea lui a unei mănăstiri necanonice, de către doi indivizi, cărora li s-a alăturat și un al treilea, foști frați de mănăstire, excluși din motive disciplinare din monahism. Din cauza lor, a fost o perioadă foarte tulbure în sat, mulți credincioși fiind atrași în cursa acestor falși preoți.
În aceste circumstanțe și-a început slujirea la Copăceana părintele paroh Chicu.
„La început nu a fost ușor, căci a trebuit să mă confrunt cu acest fenomen, să le explic oamenilor despre ce este vorba și să-i determin, pe cei atrași de falșii preoți, să revină la dreapta credință. În prezent, lucrurile au intrat în matca lor firească, fenomenul stingându-se de la sine. Acum doi ani, cineva din sat a cumpărat casa și locul pe care era ridicată așa-zisa mănăstire și astfel totul s-a încheiat”, ne mărturisește părintele paroh.
Slujire și speranță
Comunitatea dispune de vreo 60 de copii, iar părintele este foarte bucuros că anual botează trei-patru nou-născuți.
„Pe copii, în primul rând, încercăm să-i ținem aproape de Biserică. Ei reprezintă viitorul nostru. De aceea, am organizat un atelier de confecționat metaniere și cruciulițe, am înființat un grup coral cu care cântăm colinde, de care se ocupă mai ales soția mea. Pe acești copii îi învățăm jocuri, să socializeze și să spere la un viitor mai sigur, poate chiar aici, în comunitate. Câțiva băieți sunt paraclisierii bisericii. Pentru restul credincioșilor facem cateheze, îi ajutăm pe bătrâni, cărora le împărțim ajutoare, constând mai ales în alimente, apoi copiilor mai mici le oferim îmbrăcăminte și ce mai primim și noi de pe la alte parohii sau de la credincioși din zonă plecați la muncă în afara țării, care cunosc situația de aici. Vă mărturisesc, nu este ușor să slujești într-o asemenea zonă. Dar este plăcut să slujești lui Dumnezeu! Acolo unde îți este greu, dacă înțelegi că lucrul acesta vine din partea lui Dumnezeu, porți mult mai ușor crucea. Dar eu mai cred că ușorul sau greul ni-l facem de cele mai multe ori fiecare”, ne mai spune părintele.
Dovada că această comunitate de la marginea țării nădăjduiește spre un viitor comun mai bun și că Biserica este cea care i-l fixează în acest prezent tumultuos o reprezintă clădirea ridicată în curtea bisericii. Un centru social multifuncțional, care va avea o sală praznicară, o bibliotecă, dar și spații în care se vor desfășura activități cultural-educative cu copiii, precum și casa parohială, căci enoria nu dispune de așa ceva.
O margine de țară este ca o nesfârșită așteptare. La marginea țării însă te întâlnești mai des și locuiești mai aproape de Dumnezeu. Pentru că într-o margine de țară se trăiește ca pe un vârf de munte. Adică în singurătate și senin. În simplitate și dăruire de sine. Este ceea ce am descoperit și noi la Copăceana, în acest sfârșit de vară, când am ajuns acolo.
