Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Filantropie „Așezămintele Brâncovenești” și filantropia urmașilor Sfântului Domnitor Martir

„Așezămintele Brâncovenești” și filantropia urmașilor Sfântului Domnitor Martir

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Filantropie
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 15 Aug, 2020

În lungul Ev Mediu românesc, câteva familii boierești au jucat un rol determinant în făurirea istoriei Țărilor Române. Tot din rândul lor, de multe ori s-au ridicat domnitori, iar familia Cantacuzinilor este poate cel mai elocvent exemplu. Veacul al XVII-lea avea să consacre, în această pleiadă a familiilor boierești, și pe cea a boierilor munteni din neamul Brâncoveanu.

De departe, figura lui Constantin Brâncoveanu avea să devină cea mai reprezentativă, dar și cea mai tragică, prin martirajul de la Constantinopol, în 15 august 1714. Domnia sa pilduitoare prin cumpătare, ­evlavie creștină și înflorire economico-culturală rămâne în istoria națională drept o perioadă luminoasă. Tragedia familiei și sufe­rința urmașilor domnului martir nu i-au împiedicat pe aceștia să de­monstreze excelente calități umane, creștine, dobândite în familie. Domnul martir și sfânt a avut 11 copii: patru băieți, uciși odată cu el, și șapte fete. Linia bărbătească s-a stins în 1832, odată cu moartea marelui ban Grigore Brâncoveanu (1767-1832). Linia feminină a fost mai numeroasă, astfel că, la sfârșitul secolului, urmașii domnului depășeau 100 de persoane. În această familie s-au transmis, de la o ge­nerație la alta, credința ortodoxă și dragostea față de semeni, de unde a luat naștere încă o mare fundație filantropică în spațiul românesc, „Așezămintele Brân­covenești”.

Testamentul

A șasea fiică a Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu a trecut la cele veșnice în 1754, lăsând piatră de temelie pentru ceea ce avea să formeze, câteva decenii mai târziu, o operă filantropică remarcabilă. Bălașa Brâncoveanu ctitorise o biserică, o școală și un azil, cărora le lăsase întreaga sa avere, neavând copii. Dorea ca și în acest fel numele Brâncoveanu să fie dus mai departe, cinstit și onorat, mai ales că ea însăși fusese de față la martirajul tatălui și fraților ei. Sufe­rințele lor pentru credință și țară nu puteau fi uitate și trebuiau întărite prin gesturi nobile, prin acte de anvergură care să arate bunul renume și dragostea de aproape care îl caracterizaseră pe blândul său părinte, domn al Țării Românești vreme de 26 de ani.

În veacul următor, situația se repetă. Ultimul descendent pe linie bărbătească, banul Grigore Brâncoveanu, nu are copii și decide să o înfieze pe Zoe Mavrocordat, nepoată de soră a soției sale, Safta Brâncoveanu. În 1826, fiica adoptivă avea să se căsătorească cu boierul Gheorghe Bibescu, viitor domn al Țării Românești între anii 1843 și 1848. Om prevăzător, Grigore Brâncoveanu lasă prin testament întreaga avere soției sale, cu mențiunea de a o înzestra pe fiica lor adoptivă și de a face pomeniri, milostenii pentru sufletul său, cum va găsi de cuviință. La trei ani după moartea sa, în 1835, Safta scrie un „testament ctitoricesc” prin care fonda practic „Așezămintele Brâncovenești”: „Am hotărât să săvârșesc însămi, cu mare dorință a sufletului și râvnă creștinească, ceea ce cugeta răposatul, și am pus în lucrare zidirea unui Spital supt numire de Brâncovenesc, pe locurile ce am cumpărat alăturea cu ctitoriceasca noastră sfântă biserică a răposatei Domniții Bălașii”.

Pentru că generalul Pavel  Kiseleff comasase toate fundațiile filantropice și crease Eforia Spitalelor Civile și dorind ca gestul său să nu se piardă alături de alte așezăminte filantropice, Safta Brâncoveanu a așteptat plecarea rușilor din Țara Românească pentru a definitiva proiectul. Spitalul Brâncovenesc putea primi 60 de bolnavi în șase mari saloane (două pentru femei și restul pentru bărbați): „În acest spital se vor primi totdeauna, potrivit cu numărul paturilor, se vor căuta doctori și gerahi (chirurgi) tre­buin­cioși, ca să aducă pururea mulțu­mită lui Dumnezeu și în toată vremea să se roage pentru iertarea păcatelor și odihna sufletelor răposaților ctitori și a părinților lor”, se preciza în document.

Testamentul avea și o prevedere expresă, și anume Biserica „Domnița Bălașa”, școala și azilul, precum și nou-înființatul spital să fie administrate unic și să formeze o singură entitate, „Așeză­mintele Brâncovenești”. Respectând vechea dorință a Domniței Bălașa Brâncoveanu, Safta Brâncoveanu a mai decis, în testamentul său, ca epitropii care vor administra întregul așezământ să fie mireni, iar conducerea așeză­mântului să fie încredințată, „pentru totdeauna, celui după vremi mitropolit al țării, cu știința și conglăsuirea celor mai aleși și cu temere de Dumnezeu boieri, ce se vor trage din neamul nostru și al copiilor noștri și cu întărire domnească. (…) La ocârmuirea acestui spital, niciodată, subt niciun fel de cuvinte sau propunere, să nu se amestice stăpânirea, nici să se supuie cu niciun chip subt îngrijire străină, sau subt eforia sau epitropia celorlalte spitaluri…”

Odată întocmite aceste dorințe testamentare și autentificate de către însuși domnul țării, în 1838, în ziua de 14 octombrie, se săvârșea sfeștania noului spital, la ceremonie participând domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, Episcopul Ilarion al Argeșului (scaunul de mitropolit era vacant), boieri și mulți locuitori ai Capitalei. În discursul ei, Safta Brâncoveanu a elogiat actul și voința testamentară a soțului și familiei sale: „Așezarea aceasta, ce o vedeți astăzi înființată pentru ușurarea celor ce se trudesc de boale, este numai o urmare a voinții cei pline de iubire de oameni a răposatului mieu soț, a povățuirilor ce, în viață fiind, mi-au dat și a poruncilor ce prin diată mi-au lăsat”.

În slujba neamului românesc

Primul administrator al „Așezămintelor Brâncovenești” avea să fie Manolache Serghiadi, un apropiat al familiei și un om devotat misiunii încredințate. Odată cu numirea Episcopului Neofit ca Mitropolit, acesta devine și primul conducător al ­Eforiei, care gestionează cu responsabilitate și chibzuință uriașa operă filantropică a generoșilor binefăcători. Din acest moment, eliberată de această povară și misiune, Safta Brâncoveanu decide să se călugărească la Mănăstirea Văratic. Între 1838 și 1857 (anul morții sale), ea vede cum an de an „Așezămintele Brâncovenești” își împlinesc frumoasa misiune gândită de vrednicii săi creatori. Spitalul spo­rește numărul de paturi, școala și azilul la fel, este zidită o nouă Biserică „Domnița Bălașa” în locul celei afectate de cutremurul din 1838, iar nume­roși oameni beneficiază de ajutor.

Și după moartea Saftei Brâncoveanu, așezămintele au prosperat grație unei bune chiverniseli. Au fost cumpărate noi terenuri în jurul spitalului, au fost ridicate aripi noi, iar, în vremea Războiului de Independență, numeroși răniți aveau să își găsească aici vindecarea, efortul medicilor fiind prețuit de o țară întreagă. Administratorii vor ridica, în 1885, o nouă Biserică „Domnița Bălașa”, care va fi multă vreme cea mai frumoasă din Capitală și care avea să devină loc al pelerinajului Familiei Regale, dar și al numeroaselor ceremonii desfă­șurate aici cu diverse ocazii.

După Marele Război, în urma reformei agrare din 1921, o parte însemnată din zestrea moșiilor „Așezămintelor Brâncovenești” a intrat în posesia statului pentru a fi împărțită soldaților care înfăptuiseră România Mare. Însă urmașii familiei Brâncoveanu au fost din nou alături de așezăminte, ajutându-le să funcționeze. Cu veniturile mult afectate de această măsură, activitatea așezămintelor a continuat, pe întreg cuprinsul perioadei interbelice, iar în 1937, din ordinul Regelui Carol al II-lea, așezămintele au primit o rentă de la stat, din fondul pentru cultură. La împlinirea Centenarului așezămintelor, în 1938, a fost tipărit un impresionant volum de documente care atestau istoria lor, editat de Emil și Ion Vârtosu, intitulat „Așezămintele Brânco­venești. O sută de ani de la înființare: 1838-1938”.

În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, spitalul, cu o capacitate de 500 de paturi, a fost utilizat pentru nevoile militare, iar după instaurarea regimului comunist, „Așezămintele Brânco­venești” din București au intrat în posesia statului român. Spitalul a funcționat vreme îndelungată, acum adăugându-i-se și o performantă clinică de ortopedie și traumatologie. Într-o perioadă a fost și spital de urgență.

Cutremurul din 1977 a afectat multe clădiri ale așezământului, prilej tocmai bun pentru dictatorul Nicolae Ceaușescu de a demola zona și a-și pune în aplicare planurile megalomanice. La ordinul său din decembrie 1984 a început demolarea celor mai multe dintre clădirile „Așezămintelor Brânco­venești” și sistematizată întreaga zonă unde se aflau acestea, Piața Unirii. A supraviețuit acestui masacru din istoria națională doar Biserica „Domnița Bălașa”. În ciuda demolării, „Așezămintele Brâncovenești” au rămas și vor rămâne pentru totdeauna în memoria colectivă a neamului românesc. Spiritul filantropiei, al dragostei creștine și iubirii aproapelui, care i-au călăuzit pe Brâncoveni, este și acum viu, un exemplu pentru noi, cei de azi.

Citeşte mai multe despre:   Sfântul Constantin Brâncoveanu