A bănuit intențiile lui Dumnezeu...

Brâncuși a plecat pe jos la Paris în semn de protest după ce a refuzat a doua tranșă de bani pentru bustul generalului Alexandru Davilla - lucrare criticată de comisia de recepție a statuii din curtea Facultății de Medicină. Iar în Orașul Luminilor a împlinit inclusiv ascultarea de paracliser, la biserica românească din strada Jean de Beauvais. Tot acolo a și murit la vârsta de 81 de ani, după ce Episcopul Teofil Ionescu l-a spovedit și l-a împărtășit, fiind înhumat mai apoi (martie 1957) în cimitirul Montparnasse alături de soții Istrate, legatarii săi testamentari și curatori postumi ai artistului. Nu a fost un credincios în sensul canonic al cuvântului, însă arta sa unică a fost expresia unei legături aparte cu Creatorul a toate.

În buna „tradiție” de a găsi în fiecare român ilustru un credincios fervent, în cazul lui Constantin Brân­cuși ne izbim ca de un zid cu forme moi, neregulate, permisiv și totodată ferm. Religiozitatea lui era una organică, intuitivă, atavică, cu straturi de credințe, magie, panteism și rigorism dogmatic. A avut cu Dumnezeu o relație tumultuoasă, ca de la creator la Creator. S-au pândit unul pe altul, s-au inspirat și s-au iubit. Căci numai din iubire inspirată putea țâșni spre cer „Măiastra” din mâinile de lut ale lui Constantin. Numai dintr-o înțelegere superioară a creației, a materiei însăși frământată de palmele Domnului puteau ieși „Cocoșul” sau „Foca”. Numai dintr-o formă de legătură intimă între El și sculptor se puteau naște Danaidele, jumătate femei (fără soții lor uciși de ele), condamnate la nefericire în infern. Și tot dintr-o înțe­legere superioară a iubirii sădite în noi a ieșit la iveală „Sărutul”, operă desăvârșită, iconică, tulburătoare: un paralelipiped de piatră din vârful căruia curge o cascadă în două ape (părul îngemănat al celor doi îndră­gostiți), brațele lor sunt ca un brâu de biserică împletit, ochii uniți formează o singură privire atentă, veghetoare la mediul înconjurător (ostil?) care le poate strica îmbră­ți­șarea, gurile mici se ating în formă de punte a inimii... Tot dintr-o înțe­le­gere superioară a intenției Creatorului a rezultat seria „Cap de copil”: pe măsură ce artistul înainta în vârstă, capul copilului se esențializa, se reducea la forme perfecte, simple, până când a ajuns un fel de „ou dogmatic”. Iar comentatorilor artei sale le răspundea cu năduf că el nu face artă abstractă, ci este în căutarea „esenței ideii”, a „lăuntricului”. Căuta, cu alte cuvinte, să dezvăluie intenția Creatorului, gândul inițial al armoniei unei forme.

Am vizitat excepționala expoziție de la Centrul Național de Artă și Cultură „Georges Pompidou” dedicată lui Brâncuși, căreia i se poate aplica expresia „Ce n-a văzut Parisul...” Da, la etajul al 6-lea al celebrei galerii s-au strâns la un loc 400 de exponate, dintre care 120 de sculp­turi, plus atelierul său care a func­ționat în Impasse Ronsin, din al 15-lea arondisment parizian. A fost (și încă este!) un eveniment cultural planetar, care arată că românii pot excela în orice domeniu, cu niște condiții: să beneficieze de un mediu prielnic de lucru și recunoaștere, de remunerație corectă și mediatizare pe măsură. De altfel, printre puținii români cu impact planetar, Brâncuși a depășit orice fel de barieră socială, cutumiară, artistică și managerială (nu a avut galerist în nici un moment al vieții, s-a „vândut” singur ca artist, la prețuri fabuloase) pentru că mediul l-a înțeles și încurajat. Iar născocirile de după 1989 cum că Brân­cuși ar fi dăruit atelierul său statului comunist iar acesta l-a refuzat pe motive de „artă decadentă” încă mai fumegă în spațiul public. Nu, Brân­cuși nu a dorit nici o clipă ca travaliul său artistic să încapă pe mâinile unui regim care l-a pus la indexul ideologic, ci și-a exprimat dorința - prin testament - ca opera lui să rămână în Franța. Adică acea țară de adopție pe care a iubit-o necon­diționat, care l-a înțeles și l-a recunoscut, iar de aici înainte l-a pus pe circuitul cosmic al artei nemuritoare. Și care, iată, încă îl cinstește așa cum se cuvine, România neputând găsi banii necesari (în 2016) pentru recuperarea „Cumin­țeniei pământului”, nici din colectă publică, nici din fonduri guvernamentale. Atât putem, atât facem, atât valorăm. Dar istoria nu s-a terminat și, cine știe, poate vom putea vedea alte lucrări ale maestrului în muzeele țării, cândva.

„Coloana infinitului”, scara pe care se suie Constantin și fuiorul pe care coboară Domnul. S-au întâlnit, oare, la mijloc? Sau El încă mai coboară și olteanul tot mai urcă?