A face sau a scrie istorie?

Diferență mare, de bună seamă, între a face și a scrie istorie...

Istoria este cea mai fascinantă știință (căci știință este!) din perspectiva aflării adevărului care se arată doar în timp. Toate marile personaje istorice, toți contemporanii lor, toate populațiile care au suferit rigorile sau binefacerile unei epoci sau alteia nu au avut detașarea oferită de trecerea timpului pentru a înțelege dacă a fost bine sau nu ceea ce au trăit, realizat, suferit, cucerit sau obținut. Cu toții au viețuit în vâltoarea evenimentelor generate de dorința lor de schimbare, de cucerire, de faimă, de bogăție, de a aduce slavă lui Dumnezeu, de apărare. Cum să poți fi obiectiv în aceste condiții și, mai ales, cum să înțelegi pe termen mediu sau lung efectele acțiunii tale? Imposibil, dată fiind limitarea biologică a vieții umane.

Cu toate acestea, unii oameni și spiritul lor au dăinuit dincolo de carcasa biologică. Prin ceea ce au construit, legiferat, scris, edificat, întemeiat, refăcut sau schimbat au trasat adevărate borne ale civilizației umane. Borne care să te ghideze, care să deschidă orizonturi. Însă nici un personaj istoric nu a schimbat într-atât configurația civilizațională a planetei, azimutul ei sufletesc și normativ comportamental așa cum a făcut-o Fiul lui Dumnezeu, în doar trei ani de lucrare văzută. Și asta pentru nici un alt muritor nu a înviat deodată cu credința lui, după El urmând revărsarea de har prin Duhul Sfânt. Și urmașii Săi au lăsat urme adânci pe relieful moral al umanității, ajungând acum să spunem că trăim - în mare parte - în civilizația etică a Crucii, binele și răul fiind încă definite prin brațele, cuprinderea și direcția ei.

Unul dintre cei care au urmat lui Hristos, atât cât a putut și cât vremurile i-au permis, a fost Antonie Plămădeală. Mitropolit și deținut politic, scriitor și diplomat bisericesc, orator și ctitor de edificii eclesiale (Sâmbăta de Sus), acuzat de raporturi strânse cu Securitatea comunistă, ierarhul Antonie este adesea citat post-mortem cu fraza deja celebră: „Nu am avut curajul să fim martiri, în timpul comunismului”. De aici, detractorii Bisericii trag concluziile rapide, care le convin de minune: clericii au trădat cauza hristică, au pactizat cu regimul terorist ateu. O concluzie la îndemână, care aruncă un stigmat peste toate generațiile de clerici (de la ierarhi la diaconi sau monahi simpli) care au murit sau au suferit prigoana - ei și familiile lor, alături de turma încredințată spre mântuire. Represiunea a fost extrem de dură, comuniștii urând ființial, cu metodă Biserica - adică singura instituție din statul controlat total de ei, și care li se opunea structural prin scop și discurs, prin fibră istorică și prin demers existențial. Tot ceea ce lucra, spunea, făurea sau tăcea Biserica era în opoziție cu doctrina și orânduirea comunistă. De aceea, au fost fără milă sau scrupule atunci când au reprimat-o, infiltrat-o, batjocorit-o... Unde să ceri ajutor, cine să te apere? Prinși în capcana perfectă, oamenii Bisericii au încercat să reziste, fiecare cum și cât a putut. Cine îi poate condamna și de la ce nivel de instanță morală?

Apoi, vorbind puctual despre cazul Mitropolitului Antonie, vedem că este unul interesant și dramatic: basarabean de obârșie, fugar din fața rușilor, ucenic al părintelui Arsenie Boca la Prislop, arestat timp de 7 ani, eliberat fiind, și-a câștigat pâinea ca muncitor necalificat, reprimit în cler, scriitor de cărți esențiale, susține un doctorat la Oxford, este făcut episcop, apoi mitropolit, membru al Academiei Române după 1989. A reprezentat timp de decenii Biserica Ortodoxă la cel mai înalt nivel, în întâlnirile internaționale. Ce viață de roman! Neverosimilă, dramatică, cu suișuri și cobo­râ­șuri, cu cedări evidente în fața răului, dar și cu lucrări minunate, care au rezistat în timp. Dar cine, întreb, cine este cel care poate ridica piatra? Istoricii care stau la birou studiind documente? Nu e treaba lor să lapideze pe cineva, ei sunt oameni de știință. Sau poate că aceștia din urmă nu sunt...?