A fi femeie de 8 Martie

A fi bărbat într-o lume pentru care 8 martie este ziua femeii nu cred că este prea plăcut. A fi femeie este de-a dreptul un chin. Dacă vi se pare surprinzător, gândiţi-vă numai la sentimentul femeii când are de îndurat primirea atâtor cadouri, atâtor flori, atâtor mărţişoare, ştiind că ele au venit din obligaţie, pentru că aşa s-a încetăţenit să fie. Când văd pe stradă stinghereala din gesturile bărbaţilor cu buchete de flori în mâini, ruşinarea la maxim că au fost surprinşi în astfel de ipostaze ale slăbiciunii, mă gândesc imediat la groaza mea de copil pe care o aveam la gândul că într-o zi voi fi nevoită să port o poşetă! Era o chestie atât de gravă, încât făceam uneori repetiţii, privindu-mă în oglindă, atât de nefiresc mi se părea ca matură fiind să port un obiect de care atunci nu aveam nevoie.

Revenind la tema optului de martie, eu totdeauna mi-am dorit să nu primesc nimic de la nimeni. Poate cel mult flori. Nu încerc să aduc aici un suflu de antifeminism, deşi este binevenit şi acesta uneori, nici de apărare prea puritană a feminităţii în stare naturală. Vreau doar să spun că femeia poate avea dreptul de a nu avea o zi a ei. Am avut mereu sentimentul că dintre zilele anului doar aceasta ar fi una în care societatea se gândeşte la femeie, iar în majoritatea timpului nu o face, iar prin opoziţia femeie-bărbat, dreptul i-ar reveni lui. Pe de altă parte, atât de mult s-a bagatelizat această Zi Internaţională a Femeii încât este imposibil să nu auzi prin vreun colţ de stradă vorba unui zeflemist: „Dar ziua bărbatului când e?“ De unde şi vinovăţiile de care trebuie să ne achităm în faţa unei astfel de întrebări justificate. Şi lista vinovăţiilor este mai mult decât generoasă.

Pe de altă parte, mă întreb uneori dacă nu cumva ziua de 8 martie dă femeilor ocazia de a se „răzbuna“ pentru toate zilele mai mult sau mai puţin tradiţionale, cu mai mare sau mai mică încărcătură spirituală, în care alergăm la cumpărături, gătim, facem şmotru, iar apoi trebuie să fim ca nişte flori proaspete, pentru a nu macula aerul de sărbătoare generalizată. Un fel de: „Lasâ, că aşa vă trebuie, să vedeţi şi voi cum e să nu ştiţi încotro să o apucaţi şi ce să mai cumpăraţi!“. Căci noi, cu două săptămâni înainte de Crăciun şi Revelion, începem să ne gândim la meniu, la cadouri, la invitaţi şi la toate celelalte.

Este interesant de observat mecanismul aşteptării şi ofertei în cazul sărbătorilor împământenite, în care fiecare ştie la ce se gândeşte celălalt, ştie că celălalt ştie că el ştie. Şi totuşi jocul merge mai departe. Nu numai că merge, dar mizele sunt deosebit de importante, „simbolul primăverii“ sau „al feminităţii“ ne mai având nimic în comun cu anotimpul, încărcându-se de importante semnificaţii afective şi sociale. Şi da, poate el ştie că ei nu îi prea plac aceste manifestări-şablon, dar ştie la fel de bine şi că nu i-ar surâde sută la sută ideea de a nu primi nimic de 8 martie.

Ea ştie că el e stresat cu munca la birou şi nu are nici un chef să piardă vremea, zgâindu-se la tarabele aliniate obraznic pe trotuarele marilor bulevarde, în căutare de muţunache simpatici şi inimi de pluş, numai bune de pus sub fund când scrii prea mult la calculator, dar ar fi impardonabil să nu acorde timp acestor fleacuri pe care nici ea nu dă doi bani.

De fapt, sub fiecare cadouaş poţi întrevedea jocul permanent dintre feminin şi masculin, pe acest tărâm unde totul are sens. Totul este „doar“ un pretext pentru a putea spune ceva. Un singur lucru nu mi-e clar: oare voi primi ceva de la soţul meu de 8 martie?