Cuvintele Sfintei Evanghelii, străbătând veacurile cu lumina lor tainică, ni-L descoperă pe Cel ce S-a pogorât din cer, Cel ce este din cer și Singurul care S-a suit la cer (cf. Ioan 3, 13), socotit hulitor de către cei orbiți de împietrirea inimii. Această răsturnare dureroasă de sensuri - în care Adevărul este numit minciună, iar Lumina se doreşte a fi acoperită de întuneric - dezvăluie drama profundă a omului care, deși zidit pentru comuniune cu Dumnezeu, ajunge să respingă însăși prezența Lui.
Hula, în înțelegerea Legii vechi, era pedepsită cu moartea (cf. Levitic 24, 16). Cuvintele rostite împotriva lui Dumnezeu erau cercetate și judecate de Sinedriu, de mai-marii Templului, iar cel socotit vinovat de blasfemie nu mai putea rămâne între cei vii. În această logică aspră și lipsită de duh, Cel ce venise să ridice păcatul lumii a fost așezat între cei vrednici de osândă.
De aceea, Mântuitorul, cu liniște dumnezeiască și cunoaștere mai presus de fire, le-a vestit de mai multe ori ucenicilor Săi că va merge la Ierusalim, unde va fi prins, batjocorit și răstignit, iar a treia zi va învia (cf. Matei 16, 21; Matei 17, 22-23; Matei 20, 18-19). În aceste cuvinte nu se află doar o prevestire, ci o chemare la înțelegerea jertfei ca drum al biruinței și al vieții.
Lumina Scripturilor și tradiția ierusalimiteană ne îndeamnă să contemplăm la procesul grăbit și nedrept intentat Celui ce a făcut toate și l-a așezat pe om coroană a creației (cf. Facerea 1, 26-27). Într-un simulacru de justiție, dreptatea omenească s-a arătat neputincioasă, iar nedreptatea a fost ridicată la rang de judecată.
Întrebarea rostită de Pilat: „Tu ești regele iudeilor?” (Matei 27, 11; Ioan 18, 33), nu era o simplă cercetare juridică, ci oglindea tulburarea unei lumi care nu putea înțelege Împărăția ce nu este din lumea aceasta (cf. Ioan 18, 36). Nemulțumirea și neliniștea celor de față izvorau și din faptul că mulțimea Îl întâmpinase cu ramuri și cu strigăte de bucurie la intrarea în Ierusalim (cf. Matei 21, 8-9).
Pilat, căutând o cale de scăpare din această tensiune, L-a trimis pe Iisus la Irod Antipa (cf. Luca 23, 7). Gestul poate fi privit fie ca o concesie politică, fie ca o încercare de împăcare între doi oameni care nu aveau comuniune, după cum mărturisește Evanghelia că în acea zi „s-au făcut prieteni Irod și Pilat” (cf. Luca 23, 12). În fața lui Irod, Hristos este înveșmântat în batjocură, îmbrăcat cu o haină strălucitoare și numit „rege” (cf. Luca 23, 11), ca și cum adevărata Împărăție ar fi putut fi redusă la o ironie trecătoare. Unii au socotit că Irod ar fi dorit să-L salveze, dar tăcerea Domnului și superficialitatea curții au arătat mai degrabă micimea inimilor omenești.
Întoarcerea la Pretoriu și alegerea mulțimii de a-l elibera pe Baraba, un făcător de rele (cf. Matei 27, 21; Ioan 18, 40), descoperă definiția omului căzut, aceeași care se repetă în toate veacurile: preferința pentru întuneric în locul luminii (cf. Ioan 3, 19).
După arestarea din Grădina Ghetsimani (cf. Matei 26, 47-56), Domnul a fost dus în casa arhiereului. Evanghelia după Matei ne arată limpede cum „cei ce prinseseră pe Iisus L-au dus la Caiafa, arhiereul, unde erau adunați cărturarii și bătrânii” (Matei 26, 57), dezvăluind un plan atent pregătit, în care hotărârea părea deja luată înainte de judecată.
Iuda, pizmătărețul, nu ucenicul credincios, a primit prețul trădării - cei treizeci de arginți (cf. Matei 26, 14-16), pecetluind prin gestul său căderea omului care a schimbat iubirea pe câștig efemer.
Evanghelistul Ioan, martor al acestor momente, ne spune că Mântuitorul a fost dus mai întâi la Ana și apoi la Caiafa (cf. Ioan 18, 13-24). Ana L-a întrebat despre învățătura Sa și despre ucenici (cf. Ioan 18, 19), nu pentru a afla adevărul, ci pentru a găsi prilej de învinuire. Caiafa, numit astfel, deși purta numele Iosif, s-a arătat părtaș aceleiași împietriri, într-un climat în care frica și răutatea se împleteau cu dorința de a păstra o autoritate fragilă...
Marele Sinedriu era împotriva Lui, dar între membrii săi se aflau și unii care Îl iubeau în taină, precum Gamaliel, Nicodim sau Iosif din Arimateea (cf. Ioan 3, 1-2; Ioan 19, 38-39). Cu toate acestea, glasul majorității a acoperit adevărul. Hotărârea fusese deja luată: condamnarea la moarte. Se căuta doar o justificare formală, o aparentă legalitate, invocându-se printre altele încălcarea sabatului (cf. Ioan 5, 18) sau așa-zise amenințări cu privire la distrugerea Templului, cu toate că Domnul vorbise despre templul trupului Său (cf. Ioan 2, 19-21), nu după cum răstălmăceau martorii mincinoși.
În fața acestor întrebări, Mântuitorul a ales să nu răspundă tuturor provocărilor Sinedriului, iar tăcerea Sa avea o adâncime mai grăitoare decât orice cuvânt (cf. Matei 26, 63).
În cele din urmă, fiind socotit hulitor și vrednic de moarte, a auzit cuvinte grele, rostite cu o siguranță înfricoșătoare: „Ce ne mai trebuie martori? Iată, acum ați auzit hula Lui” (Matei 26, 65), sau „Ce ne mai trebuie mărturii, căci noi înșine am auzit din gura Lui!” (cf. Luca 22, 71).
Și astfel, în întunericul unui proces nedrept, Cel ce a șters lacrima de pe fața tuturor (cf. Apocalipsa 21, 4) a fost condamnat de cei pe care venise să-i mântuiască, iar iubirea dumnezeiască a fost răstignită de neputința omenească, pentru ca, prin Cruce, să se reverse peste lume lumina Învierii.
Potrivit rânduielii și unei aparente corectitudini procedurale, cei ce anchetau trebuiau să întrebe și poporul cu privire la sentința finală, ca și glasul mulțimii să devină, în mod formal, mărturie și hotărâre. Astfel, cei de față au fost întrebați: „Ce vi se pare vouă?” (Marcu 14, 64). Însă răspunsul nu a fost rodul unei cercetări luminate, ci ecoul unei tulburări nemaiîntâlnite: toți au judecat că este vinovat de moarte. În această clipă, dreptatea a fost acoperită de vuietul unei conștiințe colective rănite, iar adevărul a fost înăbușit sub greutatea unei sentințe deja pregătite.
Se poate ca unii dintre cei care Îl cunoscuseră pe Mântuitorul, care-I văzuseră minunile și-I simțiseră blândețea, să fi rămas tăcuți, cu inimile frânte și cu sufletul înspăimântat, sau poate glasul lor nu a fost luat în seamă. În lumina evenimentelor de mai târziu, ne dăm seama că oameni precum Gamaliel și Nicodim au înțeles, fie și târziu, taina și nedreptatea celor petrecute în acele zile la Ierusalim (cf. Ioan 3, 1-2; Ioan 7, 50-51).
Ana și Caiafa, cei care conduceau judecata, probabil nu se așteptau la o desfășurare atât de rapidă și ușoară a procesului împotriva unui om atât de iubit, a unui binefăcător fără margini, a Celui care ar fi putut zgudui din temelii Ierusalimul și întreaga societate iudaică prin puterea cuvântului și a faptelor Sale. Și totuși, nu a fost nevoie de o apărare în fața unei revolte. În mod neașteptat și cutremurător, glasul mulțimii s-a ridicat ca un val întunecat: „Răstignește-L! Răstignește-L!” (Marcu 15, 13-14; Luca 23, 21).
Astfel, Iisus din Nazaret era socotit vrednic de moarte, etichetat drept hulitor și amăgitor, într-o judecată care își găsea aparenta legitimitate în adunarea oficială a căpeteniilor: „Iar făcându-se dimineață, toți arhiereii și bătrânii poporului au ținut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare” (Matei 27, 1); „Și îndată, dimineața, arhiereii ținând sfat cu bătrânii, cu cărturarii și cu tot Sinedriul, și legând pe Iisus…” (Marcu 15, 1); „Și când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii și cărturari…” (Luca 22, 66).
Se împlineau astfel cele pe care Însuși Mântuitorul le vestise ucenicilor Săi: batjocuri, scuipări, loviri și, în cele din urmă, răstignire și moarte (cf. Matei 20, 18-19; Marcu 10, 33-34; Luca 18, 32-33).
Evanghelia după Ioan ne descoperă că dorința Sinedriului de a-L pierde pe Mântuitorul nu a fost o decizie de moment, ci o intenție cultivată în timp: „Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus și căutau să-L omoare…” (Ioan 5, 16); „Deci pentru aceasta căutau și mai mult iudeii să-L omoare…” (Ioan 5, 18). Această împotrivire a izvorât din neputința de a recunoaște și accepta în El pe Mesia, Cel vestit de proroci și așteptat de veacuri.
Vândut de un ucenic și părăsit de ceilalți, Mântuitorul rămâne singur în fața unei judecăți nedrepte. Petru, cel care mărturisise cu tărie credința, ajunge să se lepede cu jurământ, spunând că nu-L cunoaște (cf. Matei 26, 69-74), iar mai târziu lacrimile lui amare devin începutul unei pocăințe adânci (cf. Matei 26, 75). În schimb, ucenicul trădător mărturisește, înfrânt de propria conștiință: „Am greșit vânzând sânge nevinovat” (Matei 27, 4), iar cei treizeci de arginți sunt înapoiați arhiereilor și bătrânilor (cf. Matei 27, 3-5), ca o dovadă tardivă a unei vinovății care nu mai putea schimba cursul evenimentelor.
Referatul biblic al ultimelor momente ale acestui proces nedrept prezintă un episod în care lumina se întâlnește cu întunericul și este, pentru o clipă, acoperită de el. Este înfățișarea Mântuitorului, foarte de dimineață înaintea lui Pilat, ceas al zorilor în care, în loc să se nască speranța, se pregătește condamnarea Celui nevinovat. Această grabă și ora cu totul nepotrivită nu sunt întâmplătoare, ci par a fi fost menite să strecoare în sufletul lui Pilat impresia apăsătoare că are înainte un criminal deosebit de periculos, un tulburător al lumii și al rânduielii.
Și totuși, în această viclenie omenească se ascunde o mare taină: oamenii se grăbesc să judece, dar Dumnezeu, în tăcere, împlinește mântuirea. Căci împotriva Mântuitorului s-au adunat cuvinte neadevărate, umbre ale minciunii, zugrăvindu-L ca pe un răzvrătit, care tulbură ordinea din Iudeea și, mai ales, ca pe unul care Se numește rege - Mesia Cel de demult așteptat.
Evanghelistul Luca, în capitolul 23, versetul 2, ne pune înainte o acuzație total neîntemeiată, o rană a nedreptății: Mântuitorul este prezentat ca unul care răzvrătește neamul iudaic și împiedică plata dajdiei către cezar, afirmând că El este împărat. Cât de straniu și dureros contrastul dintre adevăr și minciună! Cel ce a venit să aducă pacea este numit tulburător; Cel ce a vestit Împărăția iubirii este acuzat de dorință de putere lumească.
Prin fața guvernatorului Pilat trecuseră până atunci mulți oameni vinovați, răufăcători notorii, în cazul cărora răul era vizibil. Dar, de această dată, în fața lui stătea însăși nevinovăția și blândețea întrupată. În urma dialogului cu Mântuitorul, Care rostește cuvinte de o adâncime cerească - mai ales cele care descopereau că împărăția Lui nu este din lumea aceasta -, inima lui Pilat începe să se tulbure, mintea i se clatină între adevăr și presiunea mulțimii.
Întrebat în chip stăruitor dacă este împărat, Mântuitorul nu răspunde în logica acestei lumi, ci descoperă taina venirii Sale: a venit în lume să mărturisească despre lumină (Ioan 18, 37). Nu despre o lumină trecătoare, ci despre lumina cea neapusă, care strălucește din veșnicie. Și atunci, în fața acestei mărturii, se ridică întrebarea care răsună peste veacuri: „Ce este adevărul?”. O întrebare esențială, dar rostită de un suflet care nu mai avea puterea de a asculta răspunsul.
Mântuitorul tace. Nu pentru că nu ar avea răspuns, ci pentru că Adevărul Însuși stătea înaintea lor. Adevărul desăvârșit era legat și batjocorit în fața unor oameni mici, frământați de interese și nedreptăți. Ce răspuns mai putea fi dat atunci când însăși prezența Lui era răspunsul?
Totuși, în mijlocul acestei tulburări, Pilat rostește un cuvânt care rămâne ca o mărturie luminoasă în întunericul procesului: „Eu nu găsesc nici o vină în El”. O scânteie de adevăr într-o mare de nedreptate. Dar această mărturisire nu este dusă până la capăt. Stăruind în ideea că Mântuitorul ar fi provocat tulburări în Galileea și în Iudeea, Pilat caută o ieșire și Îl trimite la Irod Agripa, ca și cum ar vrea să-și liniștească conștiința împărțind responsabilitatea.
Întors fără verdict, Mântuitorul este adus din nou înaintea lui Pilat, iar acesta mărturisește încă o dată, cu o claritate care ar fi trebuit să schimbe totul: „Ați adus la mine pe omul acesta ca pe un răzvrătit. Dar eu, cercetându-L în fața voastră, nici o vină n-am găsit din cele ce aduceți împotriva Lui. Și nici Irod n-a găsit... Iată, el n-a săvârșit nimic vrednic de moarte” (Luca 23, 13-15). Dar a fost glasul dreptății care strigă în pustiu, dar nu găsește ecou în inimile împietrite.
Nevinovăția Mântuitorului era limpede ca lumina dimineții, dar nu îi mulțumea pe mai-marii iudeilor. Pentru ei, nu mai conta adevărul, ci doar împlinirea planului lor.
Și atunci se petrece o dramă care străbate întreaga istorie a omenirii: poporul din Ierusalim, fiind întrebat, alege. Dar nu alege lumina, ci întunericul. Nu alege pe Cel ce aduce noian de milostivire, ci pe un tâlhar. Cât de adânc poate cădea inima omului atunci când se lasă înşelată de patimă și rătăcire! Și de câte ori istoria a fost atât de nedreaptă, iar adevărul a fost răstignit în văzul tuturor!
Evanghelia după Matei, în capitolul 27, versetul 19, aduce și o neașteptată susținere: intervenția femeii lui Pilat. Ei, unei păgâne, i se descoperă în vis adevărul pe care alții, învățați în Legea lui Moise, nu l-au înțeles. Această scurtă mențiune este o tainică arătare a faptului că Dumnezeu este cunoscut și mărturisit chiar și în cele mai întunecate ceasuri.
Urmează biciuirea lui Iisus - o pedeapsă cumplită, în care trupul omenesc abia mai rezistă. Mulți dintre cei supuși acestei pedepse își dădeau duhul sub lovituri. Sfântul Apostol Pavel mărturisește că a fost biciuit de mai multe ori, dar, în cazul lui, prigonitorii mai păstrau, totuși, o măsură. În cazul Mântuitorului, suferința devine fără margini, pentru că El poartă nu doar durerea unui trup, ci povara întregii omeniri.
Răstignirea era una dintre cele mai cumplite condamnări la moarte, rezervată ucigașilor, robilor și celor socotiți răzvrătiți. Cetățenii romani erau feriți de o astfel de execuție, dar Domnul cerului și al pământului primește osânda celor mai de jos dintre răufăcători. Ce taină cutremurătoare!
Caiafa, plin de răutate împotriva lui Iisus, îl constrânge pe Pilat cu o acuzație grea: dacă Îl eliberează, nu este prieten al cezarului. Și astfel, frica și interesul politic biruiesc conștiința. Oameni plini de răutate, dar și slăbiciune - și Caiafa, și Pilat - ajung să consimtă la nedreptate, deși Pilat mărturisise limpede că nu găsește nici o vină în El...
Arhiereul, într-un gest care dezvăluie adâncul rătăcirii, se împacă în cuvinte cu cezarul și mărturisește: „Nu avem împărat decât pe cezarul”, deși dorea din adâncul sufletului risipirea stăpânirii romane. Câtă ruptură între cuvânt și adevăr! Câtă depărtare între dorință și mărturisire!
Și astfel, în această țesătură de nedreptate și minciună, Împăratul împăraților și Domnul domnilor este dus să fie răstignit. Dar în această aparentă înfrângere se ascunde biruința cea mare: căci acolo unde se doreau sfârșitul și moartea, Dumnezeu pregătește începutul vieții veșnice, iertarea și Învierea.
Toate acestea sunt doar frânturi din ce s-a petrecut în acele zile la Ierusalim - clipe în care istoria și veșnicia s-au întâlnit în chip tainic și dureros.
Un proces nedrept pentru Cel care a împărțit dreptatea, o osândă pentru Cel care a revărsat binele fără margini, o condamnare pentru Cel care, din iubire pentru oameni, a arătat că „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).
Iar chemarea Sa, rostită cu blândețe și autoritate dumnezeiască, rămâne peste veacuri ca o lumină vie: „Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14).
.jpg)
