Adrian Păunescu, poetul caligrafiei mele

Împlinisem 16 ani şi primisem în dar un caiet cu foi colorate, o raritate pe vremea aceea, când nu găseai nici hârtie igienică.

Trăiam la ţară, era comunism şi nu aveam prea multe bucurii intelectuale. Descoperisem poezia, aşa că am început vânătoarea după cele mai frumoase poeme, le căutam în cărţi foarte diverse, de la poeţi precum Françis James ori Hölderlin, la Elena Farago ori Dan Deşliu. Fiecare poet pe un fascicul separat, pe culori. Antologam în modul meu personal tot ce îmi cădea în mână. Într-o zi am citit poezii de Adrian Păunescu. Mi s-a revelat dintr-odată că Poezia este contemporană cu mine, că aşa se scrie în zilele noastre şi aş putea să încerc să scriu şi eu. Am înţeles atunci că primele file, păstrate libere, nu ştiu de ce, erau de fapt pentru poezia lui. Şi i-am caligrafiat cu migală versurile, cu titluri scrise mare, care completau mai mult de jumătate de caiet. Am început să scriu şi în stilul lui. Îmi imitam maestrul, exersam rima şi mă bucuram în taină de micile reuşite. Peste mulţi ani, caietul meu de poezii m-a ajutat să-l cunosc personal pe poet. Întâmplarea care a provocat întâlnirea n-a fost prea plăcută, întrucât mă dezavantaja. Eram reporter la "Jurnalul Naţional" şi trebuia să-i iau un interviu poetului meu preferat de la 16 ani. Dar s-a întâmplat că, deşi verificasem bine aparatura de înregistrat prin telefon - aşa dorise maestrul -, nu s-a înregistrat nimic dintr-o oră întreagă de interviu. Doar spunându-i secretarei lui că îi păstrez poeziile într-un caiet din adolescenţă m-a primit acasă şi am făcut interviul faţă către faţă. Era imediat după moartea lui Grigore Vieru, despre el îmi povestea în interviu. La finalul interviului din casa de pe strada Dionisie Lupu nr. 84, i-am arătat caietul meu. Poetul s-a arătat flatat - chiar dacă ştia foarte bine ce înseamnă admiraţia cititorilor - că îi colecţionam pur şi simplu poeziile. A scris şi el ceva pentru mine în caietul meu adolescentin: "Sărut mâna Danielei Şontică, pe această carte de poezie care dovedeşte mult bun-gust literar".

A cerut să-i trimit cărţile mele, curios să vadă cum scrie fata care i-a adunat cu atâta migală poeziile într-un caiet colorat în urmă cu peste 20 de ani. N-am îndrăznit să stric vraja acelei întâlniri memorabile cu poetul care mi-a înfrumuseţat viaţa prin scrisul său. Şi pe care l-am apărat mereu în faţa celor care au spus despre el cuvinte urâte când eram şi eu de faţă.

Pentru că faptul divers, ca şi ţara, pentru că dragostea, ca şi durerea despărţirii, i-au fost ca ale noastre, dar a ştiut să ni le spună genial, Doamne, odihneşte-l pe Adrian Păunescu!