Adrian Podoleanu, un virtuoz al zugrăviturii de subțire

Albumul monografic vorbește despre un pictor al ceasurilor astrale.” Așa mărturisește Grigore Ilisei, autorul acestui volum, dedicat unui pictor cunoscut și deosebit de talentat, adăugând: „Lui Adrian Podoleanu îi fusese hărăzit să-și rânduiască existența după bătaia ceasurilor astrale, încă de la ivirea sa pe lume, la 26 august 1928”.

Văzând albumul frumos, elegant și împodobit cu slove pe măsură, am exclamat încântat: Ferice de pictorii, scriitorii, oamenii mari ori mai mici, care au parte de asemenea monografii! Ferice de cei care s-au împrietenit cu admiratori ai creațiilor, care găsesc apoi timp și putere să le închine o asemenea operă!

Ce-a făcut Grigore Ilisei față de prietenul său, Adrian Podoleanu, nu este o lucrare singulară; scriitorul s-a îngrijit de amintirea și neuitarea multor oameni valoroși. E drept, unii dintre ei pe nedrept uitați. Așa s-au izvodit multe albume monografice, asemănătoare celui la care fac referire, fiecare ascunzând înlăuntrul lui valoarea celui evocat, dar și dăruirea scriitorului. Demersul de față, ca și altele asemenea, este încărcat de sentimente nobile, care scot la lumină faptul că iubirea, aducerea aminte, prețuirea talanților, pe care unii, din prea plinul inimii lor, le-au înmulțit, mai fac parte din lumea în care trăim.

Albumul istorisește începuturile vieții viitorului pictor, în satul Sadaclia, dincolo de Prut, unde s-a născut într-o familie de oameni înstăriți și apreciați, tatăl său fiind notar. Sunt prezentate mai multe imagini de arhivă sau picturi care grăiesc fără cuvinte despre părinții și rudeniile sale în perioada de început.

O atentă și frumos scrisă biografie, cu amănunte importante, dar și cu expresii elevate, mustind de prețuire, ne este prezentată de scriitorul Grigore Ilisei, care afirmă: „Podoleanu a avut un destin împlinit, chiar dacă nu i s-a întins dintru început covorul roșu, ca să pășească pe întinderile lui moi, spre ținuturile cele întinse ale înaltei lucrări artistice”. Aflăm că pictorul „a trebuit să-și croiască drum, să taie hățișuri, spre a ieși pe cărarea lui la lumina orizontului dorit”.

Sunt amintite multe împrejurări care i-au marcat viața, fiind al cincilea copil al părinților săi; de mic a învățat să lucreze pământul, deși tatăl era funcționar public, iar mama lui, care avea ceva din povestirile Amintirilor din copilărie, era o femeie harnică, trudind de dimineață până noaptea târziu.

Copilăria, tinerețea lui, înclinația pentru desen și pictură a viitorului artist, dorința părinților de a le oferi copiilor o educație aleasă spre a deveni oameni în adevăratul sens al cuvântului ne sunt, de asemenea, prezentate.

În anul 1940, când Basarabia a fost răpită de autoritățile sovietice, pământurile românești dintre Prut și Nistru au fost cotropite. În ultimul ceas, un tren ducea mulți tineri către Timișoara, oprind în gara Iașilor, localitate care avea să devină peste ani casa sufletului său. Pictorul își amintea cum au fost primiți de cei de la Crucea Roșie, cu ceai și un codru de pâine, văzând în trecere cât de frumos arăta orașul înainte de bombardarea lui.

Artistul plastic mărturisea că cetatea Iașilor l-a chemat, de atunci, mereu. Până în anul 1957, când s-a stabilit acolo, viețuind prin Banat și Transilvania, gândindu-se adeseori la orașul descoperit doar prin fereastra trenului ce-l ducea către libertate.

Sunt oferite și amănunte legate de familia lui, a celor care au reușit să fugă din calea tăvălugului bolșevic. Unii au cunoscut grozăviile Siberiilor de gheață și munca grea pe care au dus-o acolo ani la rând, așa cum s-a întâmplat cu tatăl său, care a fost arestat și deportat în gulagul siberian, iar de acolo stabilindu-i-se domiciliul forțat în Abaclia.

Autorul monografiei prezintă, apoi, crâmpeie din perioada marilor realizări ale artistului plastic, care de mic căuta frumusețea picturilor, inițiindu-se în arta și taina desenului: „Adrian Podoleanu părea maturizat înainte de vreme, lăsând impresia unui bărbat trecut prin furtuni, iar desenul în cărbune avea materialitatea parcă de ulei și degaja monumentalitatea unui chip cioplit de un sculptor”.

Referitor la etapele devenirii sale artistice aflăm din cuprinsul cărții că Adrian Podoleanu a absolvit Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj, ajungând, mai târziu, profesor și decan al Facultății de Arte Plastice la Facultatea George Enescu din Iași, concomitent și un apreciat pictor.

Autoportretul (creion pe hârtie) din 1950 și tabloul Iarnă la Cluj (ulei pe carton) din anul 1956 ni-l descoperă deja ca un portretist foarte inspirat, care nu a uitat sfaturile profesorilor săi: Va trebui în acești ani de studii să găsiți drumul...!

Iașiul, cetatea de pe cele șapte coline, stăruia în mintea lui ca o chemare, cu toate că primele rosturi în viață și le-a făcut la Hunedoara, unde fusese repartizat după finalizarea studiilor universitare.

A predat la Școala Populară de Arte din Iași, după ce s-a stabilit aici în anul 1957, iar apoi la Universitatea de Arte din capitala moldavă. Când profesa, lucra și în afara orelor, la șevalet, multe dintre lucrările sale fiind selectate pentru expoziții, care au primit, la vremea respectivă, aprecieri felurite. A impresionat încă de pe atunci, pășind spre maturitate, fiind considerat un talent de mare perspectivă. Ulterior, a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici, integrându-se astfel în atmosfera cetății, devenind autorul unei opere originale, plină de frumusețe, un meșter care a trudit mult și s-a înscris în șirul marilor pictori, izvoditori de frumuseți nepământene, cum multe nu-s, după cum afirmă Grigore Ilisei.

Albumul monografic ne prezintă și câteva mărturisiri ale pictorului. Mulți spun că anumite picturi au apărut după ce a trecut prin momente de cumpănă.

El relata că uneori s-a scuturat bine pe dinăuntru, s-a despovărat de inutilități și s-a concentrat asupra faptului esențial, care a rămas pentru el pictura.

Considerat și pictor al anotimpurilor, Podoleanu a destăinuit că i-a plăcut să picteze peisaje în toate anotimpurile, întrucât natura nu așteaptă, încercând să ilustreze pe pânză tot ceea ce era specific fiecărui anotimp. Interesantă este mărturisirea pictorului despre copilăria lui, când părinții mergeau la târg, făcând cumpărăturile, adeseori primeam câte o litografie, pe care o achiziționau de la anumiți negustori. În acest fel, în casa părinților săi s-a familiarizat cu litografii după Tițian, Rafael, Giotto, Grigorescu, Pallady și alții. Toate erau teme de inspirație pentru el. Astfel, din tinerețe, a încercat să-și exprime bucuria pictând și împărțind din bucurie celor care flămânzeau după ea.

Adrian Podoleanu mărturisește că pictând, e ca și cum ai prinde aripi și ți-ai cuceri prin zbor cerul tău, dar pentru aceasta trebuie să deschizi multe ferestre și să privești mereu doar către cer.

Îmi amintesc din vremea slujirii mele la Iași că în multe dintre casele oamenilor respectabili ai cetății erau tablouri ale lui Podoleanu. Nu mă refer doar la tezaurarul multor opere de artă, Grigore Ilisei, ci și la mulți alții.

Cum aș putea uita că biserica de la Bărboi se afla printre subiectele preferate ale artistului, alături de alte biserici, clopotnițe, clădiri eclesiale? În atelierul lui au poposit, cum era și firesc, oameni din toate categoriile sociale, dar mai ales cei care iubeau arta.

Sonia, fiica pictorului, mărturisește că s-a considerat întotdeauna un copil norocos, având în tatăl său cel mai bun prieten, confident și companie, nu doar la bucurie, cât și la tristețe, cu mângâieri și cuvinte speciale, întărind, de asemenea, adevărul că e greu să crești în umbra unui mare artist. Este mai ușor, însă, când umbra este caldă și iubitoare. Pictorul a avut nu doar calitățile unui artist, ci s-a remarcat prin atenție, răbdare și dragoste, îmbinând în chip armonios aceste calități, regăsindu-se în fiecare dintre ele.

Dintre colegii și prietenii Atelierului de Creație din Strada Armeană, unde am poposit și eu, vorbește și Dan Hatmanu, cu amintiri de demult, din vremea când erau acolo Costache Agafiței, Corneliu Ionescu și alții, cu particularitățile fiecăruia, mărturisind că o expoziție de acuarelă, deschisă îndată după venirea lui Podoleanu la Iași, i-a trezit interesul. Deși nu-i plăceau acuarelele, în fața lui întâlnise o pictură de mare calitate.

Acesta este avantajul marilor orașe, unde se întâlnesc cărturari, pictori, muzicieni, scriitori, oameni diverși, care te îndeamnă la cunoaștere, ajutându-te să progresezi. Cetatea Iașilor a fost tocmai o astfel de provocare pentru Adrian Podoleanu.

Constantin Ciopraga scria în perioada eferves­cenței creatoare a pictorului că era un artist care emoționa, în măsura în care sinceritatea naturii, a lumii în general, se comunică intactă, prin ochii uimiți de bucurie în fața naturii lui Adrian Podoleanu ni se relevă o natură tonică, prospețime, care vine de la pământ și ape, inundă sufletele. E un artist al echilibrului interior, un romantic cu discreția unui clasic.

Cu bucurie am citit rândurile lui Vasile Drăguț, datate 1982: „În pictura lui Adrian Podoleanu am simțit o secretă logodnă cu poezia. Elegiacă prin excelență, arta peisajelor sale răspunde unei apăsătoare nevoi de automărturisire, petele de culoare luând locul cuvintelor, rimele fiind substituite de acordurile cromatice”. Vasile Drăguț mărturisea că îl cunoaște de mult, chiar de la primele împliniri artistice, știind cât de grijuliu a fost în statornica preocupare de a fi cinstit cu sine, fără nici un rabat făcut efectelor de trecătoare popularitate. Răbdător și perseverent, a încercat să-și deschidă propriul drum în artă. A învățat marea lecție a sincerității de la Luchian, mărturisind că pictura sa este de înaltă ținută, sobră ca mijloace, bogată ca expresie, plină de harul de nobilă sorginte a poeziei ieșene.

Printre pictorii cunoscuți ai vremii sale erau nume celebre: Victor Mihăilescu Craiu, Călin Alupei, Costache Agafiței, Nicolae Popa, Eugen Ștefan Boușcă, la care s-a adăugat și el. Descoperind aceste nume în paginile domnului Grigore Ilisei constat că pe toți, sau parte dintre ei, i-a avut aproape.

Așa am văzut legătura sufletească ce există în alt mod, ioaneic, în viața unor oameni. În această notă constat și alcătuirea albumului monografic Adrian Podoleanu, un virtuoz al zugrăviturii de subțire.

Au urmat momentele normale ale ascensiunii unui tânăr pictor către realizarea care este mai întâi a comunității, a țării, apoi, în mod particular, a lui. Expoziții, împliniri, întemeierea familiei, bucuriile și încercările, capcanele, dar și treptele pe care le-a urcat sunt trecute în revistă cu acrivie și frumusețea cuvintelor care oferă mai mult decât te aștepți, sau decât ar putea cineva spune.

Consider că biograful, cronograful, monograful este esențial în prezentarea vieții cuiva. Dacă nu întâlnești pe cineva inspirat, se poate ca opera, lucrarea și dăruirea ta să nu fie apreciate la valoarea lor. Un om care știe să folosească expresiile și cuvintele potrivite poate oferi strălucire și bucurie unui om sau memoriei lui, cum este cazul pictorului Adrian Podoleanu.

Frumusețea acestui album este vădit exprimată. Fiecare ulei, acuarelă ori grafică vorbește de la sine.

Sunt bucuros să văd în album imagini ale lucrărilor sale, chiar dacă nu foarte multe la număr, turnuri de biserică, clopotnițe, dar mai ales frumuseți ale sufletului, așezate în tablourile sale. Cred că Adrian Podoleanu, venind de dincolo de Prut, a adus cu el frumusețea sufletului basarabean și credința, pe care le-a așezat în operele sale.

Nu voi uita bucuria pe care pictorii ieșeni o simțeau când li se trecea pragul în atelierul unde lucrau, între ei aflându-se, în acei ani, și Adrian Podoleanu. Era o atmosferă aparte, unii dintre maeștri, foarte căutați și rugați să picteze cât mai repede creații pentru felurite ocazii, alții trudind în tăcere. Și unii și alții au dăruit din preaplinul inimii lor cetății și oamenilor. Ei au scris un capitol strălucit, iar albumul domnului Ilisei pune în lumină această perioadă, al cărui personaj principal este Adrian Podoleanu.

Pentru cei care au lăsat posterității astfel de frumuseți netrecătoare avem datoria sfântă de a le arăta mereu prețuire și de a le cinsti memoria și jertfelnicia. Astfel de persoane inspirate și talentate continuă să fie prezente pentru totdeauna în viața și cultura poporului lor, în sânul căruia au zămislit opere de valoare inestimabilă!