Aducerea aminte ce înviază

Când te vede, ochii ei se scaldă în lacrimi. Neabătut de fiecare dată. Lăcrimează de bucurie. Buzele i se mișcă în tremur fin în vreme ce mulțumește Domnului că i-a dat norocul să-și mai vadă odată odras­la. „Băiatul mamei! Băiatul mamei!”, „Fata mamei! Fata mamei!” Cuvinte parcă gungurite, rostite cu o plăcere de nimic egalată. Și ce mândru privește făptura căreia i-a dat viață! E lumina ochilor ei. Când aceasta se îndură să vină s-o vadă acasă, în cuibul în care a crescut, până și pânza de păianjen de pe ochii ei osteniți se destramă. Copilul, acum om în toată firea, se uită la ea și realizează, în sfârșit, cât de puțin îi trebuie mamei să fie fericită și cum nu e în stare să-i dăruiască decât arar stropul ce potolește o sete mistuitoare. Mai totdeauna își gă­seș­te anevoie fărâma de timp să ajungă în bătătura casei părintești. Nu se gândește, nu-i trece prin cap, că mâine ar putea fi prea târziu. Nici nu-și poate încă închipui ce pus­tiu se va așterne în viață când se va închide drumul spre acasă, spre maică. Din când în când, în văl­-mășagul de treburi, multe fără de mare însemnătate, copilul își aduce aminte și pune mâna pe telefon și-și sună mama. Se întâmplă nu cât se cuvine. De scrisori nici nu mai poate fi vorba. Nu mai e timpul misivelor. Și apoi se consolează că ea citește tot mai greu.

Iată, ți-ai găsit timpul pe care să-l dedici numai ei. Dar o faci pe fugă. Ești grăbit că te așteaptă treburile, grijile. Maica înțelege ca întotdeauna. Toate faptele copilului ei s-au bucurat de comprehensiune, chiar și cele ce nu o meritau. Peste vreme, când ea nu mai este pe lume, ci în ceruri, tu, copilul ei, îți amin­tești înduioșat ce mirabile erau acele momente de comuniune. Sub poala mamei te puteai destăinui, scoteai la lumină cele ale vieții tale pe care le pitiseși în ascunzișuri ființiale. Simțeai, mărturisind, că sufletul tău se slobozea de pietre de moară. Dar nu aveai curajul să spui tot. Îți ziceai că n-are rost să o superi cu necazurile tale. Ea însă le citea din priviri. Și mângâietoarea lunecare a vederii sale asupră-ți era ca un balsam tămăduitor. Își cerceta puiul din cap până-n picioare. Voia să se convingă că toate sunt la locul lor. Se uita îndelung și se deslușea un abia auzit suspin. Îi săriseră, pesemne, în ochi semnele unei schimbări. Ar fi dorit să nu le descopere. Și odrasla ei să rămână veșnic tânără. Își dădea seama că nu era cu putință, dar nu-i venea deloc bine să accepte realitatea. Nici nu spunea lucrurilor pe nume, voind să-și cruțe copilul. Îndemna cu delicatețe și gingășie: „Să te grijești mamă. Prea te zbuciumi. Ai grijă de tine, mamă”.

Da, nicăieri nu-i atâta curăție ca sub oblăduirea maicii. Îți poți deschide sufletul fără opreliști. Dar te sfiești. Pleci, după răgazul scurt ce ți l-ai îngăduit iar la sânul matern. Încă e caldă strângerea în brațe dulce ca mierea a maicii. Îți făgăduiești, în vreme ce mama te urmărește bucuroasă și tristă cu privirea, să revii cât mai repede. Dar îndată te arunci în apele învolburate ale existenței și uiți de promisiune. Cine știe dacă atunci când va fulgera iar dorința întoarcerii în vatra maternă vei mai avea norocul unei împărtășiri? Se întâmplă ca înainte de a se întrupa fulgerarea să ți se vestească trecerea celei care te-a adus pe lume și te-a modelat om. Abia în acele momente copilul începe să-și dea seama cu adevărat de golul ce se deschide în existența lui. Îi vor lipsi lumina dragostei celei fără de pereche și ruga ei fierbinte la Dumnezeu întru proteguire. Nu va mai răsuna rugăciunea ei pe pământ și copilul va trebui să-și ascută auzul spre a o percepe din ceruri, pentru că maica nu va ostoi nici acolo să implore Provi­dența de multe, multe ori pe zi, să reverse mila Sa asupra copiilor ei. Pe lumea asta și pe cealaltă, maica se gândește la copii. E mereu pe urmele lor. Duhul maicii îi cuprinde și-i fericește fără de contenire. Așa mi-a răsărit în minte în ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe chipul mamei mele, Georgeta, răstimp în care sora mea Angela îmi povestea de lungul șir de Gheorghe din pomelnicul deschis cu prenumele său spre a fi rostit la biserică de părinți întru mântuirea sufletelor lor iubitoare de Dumnezeu. Era momentul aducerii aminte, cel care îi înviază, cum minunat slovenește Sadoveanu, pe cei morți. Ei sunt hărăziți să trăiască cât nu-i uităm. Aidoma și maicile noastre.