Aduceri aminte despre ţinutul unde s-a revărsat lumina

Orice vizită în ţinutul Fălticenilor este pentru mine o reîntoarcere la izvoare, într-un loc al inimii, care-mi este, de bună seamă, tare drag.

Fălticeniul este un ţinut al revărsărilor de har şi lumină, o gură de rai şi un loc al frumuseţilor nepământene. Fiecare consideră aşa ţinutul natal şi poate că e firesc să te regăseşti în spaţiul pe care l-a hotărât Dumnezeu să-ţi fie Leagăn şi Casă. Amintirile copilăriei şi iubirea celor din jur rămân pentru fiecare în parte cea mai preţioasă agoniseală a sufletului şi o purtăm cu noi, până când mergem în Cer.

Legătura noastră cu ţinutul de obârşie devine mai evidentă atunci când drumurile vieţii ne duc departe, în lumea cea mare. Oricare ar fi rostul nostru, locul natal ne cheamă mereu, printr-un glas puternic şi constant care ne aduce aminte de părinţi, bunici şi cunoscuţi, de morminte sfinte şi de oameni care au constituit modele pentru noi şi ne-au adus lumină şi pace în suflete.

De aceea, Fălticeniul şi Rădăşeniul au, pentru mine, un loc special. M-am străduit întotdeauna să vorbesc şi altora despre oameni şi locuri, despre întâmplări uitate şi istorii vechi pe care le-am auzit ori le-am cules din tezaurul cărţilor.

Hotărârea Consiliului Local al municipiului Fălticeni, la propunerea domnului primar, profesor Gheorghe-Cătălin Coman, de a-mi acorda titlul de cetăţean de onoare, m-a luat, cumva, prin surprindere. Mai întâi pentru faptul că nu mă aflu la înălţimea vredniciei care mi se oferă şi, apoi, pentru motivul că iubirea pentru acest loc şi pentru oamenii săi nu aşteaptă, niciodată, răsplată.

Am trăit mulţi ani la Fălticeni, în atmosfera de altădată, schimbată, din nefericire, într-o oarecare măsură, odată cu trecerea anilor. Se vor împlini în curând 30 de ani de când am plecat spre seminarul de la Mănăstirea Neamţ, fără să mă fi înstrăinat sufleteşte de tot ceea ce ţine de Fălticeni.

În primul rând am remarcat o iubire rar întâlnită pentru istoria aşezării, mai veche sau mai apropiată nouă, dar şi un sentiment de comuniune între oamenii urbei.

Am putut observa, în decursul timpului, cum daruri ale lui Dumnezeu au fost cultivate frecvent, oferind altora mărturie grăitoare şi ziditoare. Întâlnind preoţi harnici şi minunaţi, profesori de vocaţie, intelectuali de seamă şi modeşti, medici buni şi muncitori dăruiţi profesiei, m-au făcut întotdeauna să cred că Dumnezeu a revărsat aici toate darurile din bogata-i milostivire.

Amintirile mele sunt presărate doar cu icoane sau chipuri luminoase. Nu înseamnă că doar pe acestea le-am întâlnit, însă doar de ele îmi amintesc.

Fălticeni, cu ani în urmă, era un loc în care oamenii trăiau frumos, comunicau, se cunoşteau, vorbeau între ei şi se bucurau măcar de o simplă întâlnire. Existau atunci şi prietenii pe care le pot defini ca fiind adevărate. Oamenii mari se întâlneau la tot pasul. Nu e vorba doar de familiile Lovinescu, Irimescu ori Stino, ci şi de alţii care aveau o anumită strălucire. E greu să faci o ierarhie a lor, fiecare având un loc şi un rol distinct în viaţa de atunci a urbei şi, de bună seamă, în sufletele concitadinilor.

Încerc să amintesc, într-o anamneză specială, câteva persoane apreciate ale oraşului iubirii noastre.

Cu 40 de ani în urmă strălucea chipul învăţătoarei Beatrice Ilioaia, în a cărei ultimă generaţie am învăţat şi eu.

Doamna Beatrice Ilioaia, născută Cardaş, dintr-o veche familie de dascăli din ţinutul Fălticenilor (Drăguşeni), a fost o persoană de mare ţinută. Bun pedagog, cu metodă şi tact, cu răbdare, gingăşie şi pasiune, cu scris măiestrit, caligrafic, ca în manuscrisele alcătuite parcă de aripile îngerilor, cu suflet de mamă bună, doamna Beatrice era considerată, pe drept cuvânt, dascăl de vocaţie şi învăţător emerit. Soţul ei, profesorul Constantin Ilioaia, a fost mulţi ani director şi subdirector al celui mai prestigios liceu din zonă, Nicu Gane, iar fiul lor, profesorul Laurian Ilioaia, a predat şi el la acelaşi liceu. Doamna Beatrice a murit prea devreme, înainte de a împlini 60 de ani, în august 1980. Tatăl ei, soţul, sora, cumnatul şi alţii din familie au fost dascăli pentru scurte perioade la şcoala din Rădăşeni, iar casa preotului Ilie Anisescu, rudenia lor, situată pe Uliţa Rădăşenilor, era locul predilect de întâlnire pentru discuţii de suflet şi mărturisiri, într-o vreme când bucuriile şi libertăţile erau puţine...

Aceleaşi amintiri pline de recunoştinţă şi admiraţie le mărturisesc faţă de diriginta mea din clasele V-VIII, profesoara Calistru Veronica, aflată acum la o vârstă venerabilă. Ea a continuat munca învăţătoarei Beatrice Ilioaia cu aceeaşi pasiune şi bunăvoinţă. Ne preda geografia. După sfinţirea bisericii de la Fălticenii Vechi, din noiembrie 1977, am întrebat-o, cu sfială, câte ceva despre Muntele Athos. De ce? Pentru că la amintita sfinţire mai participaseră, alături de mitropolitul Teoctist, doi părinţi din Sfântul Munte. Mitropolitul Moldovei şi Sucevei amintise în omilia sa prezenţa celor doi oaspeţi importanţi care veneau dintr-un loc despre care, atunci, nu se ştiau prea multe date. Am întrebat-o pe diriginta mea unde-i situat Muntele Athos. Mi-amintesc că am pus-o într-o situaţie grea. A răspuns în câteva cuvinte, iar în recreaţie mi-a atras atenţia că despre subiectul cu pricina nu putea vorbi detaliat în clasă. Eram în anul 1977, în plin regim totalitar ateu. Într-o excursie pe care am organizat-o la Bucureşti, la care am participat, am fost cazaţi la Liceul de Muzică, situat în vecinătatea Patriarhiei. I-am cerut voie, într-o seară, să merg la Patriarhie. A încuviinţat, dar mi-a cerut să fiu discret, să nu-i creez greutăţi. Tot datorită ei am urcat întâia oară pe Muntele Sfânt al nostru, Ceahlăul, şi am văzut Mănăstirea Durău, când aveam 12-13 ani. Doamna Calistru avea, pe lângă cunoştinţele acumulate într-o lungă şi strălucită carieră, pe lângă tact, răbdare, pasiune şi iubire multă, şi o altă mare şi rară calitate: modestia. Doamna Calistru Veronica se afla printre oamenii înnobilaţi cu această filocalică virtute.

În anii â80 ai veacului trecut, era la Fălticeni un alt profesor de mare faimă. Exigent, corect, punctual, îndrăgostit de literatură cu toată fiinţa lui, profesorul Gheorghe Butnaru avea un alt fel de a fi în comparaţie cu alţi colegi de breaslă. L-am avut diriginte în treapta întâi de liceu şi mi-l amintesc întotdeauna în lumina pe care o răspândea în juru-i. Vorbea cu trăire, avea la fiecare oră citate pregătite şi adecvate subiectului, nu s-a aşezat pe scaun niciodată în cei doi ani decât atunci când încheia mediile. Erau ore când transmitea mesajul lecţiei până la jumătatea recreaţiei, vorbea cu acelaşi elan ca la ora de început şi, pe lângă datele propriu-zise ale temei, strecura idei subtile, interzise în perioada aceea. Vă reamintesc că erau anii â80, cu cenzură aprigă şi un aparat represiv aflat permanent pe recepţie.

Dintre preoţii de altădată ai Fălticenilor, aduc cuvenita închinăciune şi neuitare fostului paroh de la Biserica Adormirea, Leonida Gavrilescu, talentat poet, ale cărui cuvinte înfocate şi iubire pentru flori rămân paradigmatice.

A murit pe treptele Primăriei din Fălticeni, în anul 1977, în urma unei dispute cu puterea vremelnică care încălcase proprietatea Bisericii, construind blocuri şi în grădina parohială, oferită altădată cu destinaţie precisă de ctitorii lăcaşului.

Părintele Gheorghe Baltag, şi el fost paroh la Adormirea şi Grădini, a fost demn, atent şi luptător, construind în anii grei ai regimului totalitar sediul Protopopiatului Fălticeni şi lucrând cu zel pentru Biserică şi neam.

La Biserica Fălticenii Vechi, prin osârdia preotului Ilie Ilisei, paragina găsită în 1955 s-a preschimbat în strălucire. A muncit din greu alături de o mână de oameni pentru Casa lui Dumnezeu. Şi exemplele ar putea continua.

Îmi amintesc şi acum de atenţia ieşită din tipare a unor fălticeneni pentru istoria locurilor în care ne aflăm. Imagini vechi, însemnări păstrate cu grijă, cărţi trecute atunci la index, toate arătau această iubire pentru târgul în care trăiau. Mai mult decât atât, unii dintre ei nu erau născuţi aici, dar au devenit între timp fii adoptivi ai locurilor.

În toate întinderile româneşti sunt mulţi oameni care au strălucit şi strălucesc prin daruri felurite primite de la Cel prin Care şi de la Care sunt toate. Să ne apropiem cu atenţie de ei, să-i ascultăm şi să le mulţumim. Dacă le putem face o bucurie, cu o epistolă scurtă, cu un telefon ori o floare, am aduce bucurie şi lumină unor suflete a căror strălucire o cunoaşte în mod deplin doar Dumnezeu. Lumea de azi are nevoie multă de aducerea-aminte, din care putem învăţa pentru a nu ne pierde de tot.