Adunaţi averi într-o bancă ce nu va falimenta!

Dumnezeu ne-a încredinţat o taină atât de mare, în timp ce noi nu-I încredinţăm nici banii. El ne spune: „Încredinţaţi-le acelea Mie şi nimeni nu le va răpi; nici molia nu le va roade, nici hoţii nu le vor fura“, şi ne făgăduieşte însutit a ne da, şi totuşi nu ne convingem, deşi noi nu luăm nimic mai mult de la cei la care am depus banii noştri, decât ceea ce am depus, şi încă şi atunci să fim mulţumiţi.

„Chiar hoţul de ţi le-ar răpi aici, zice, pune-le în socotela Mea“. Însutit dă El în schimb aici, iar acolo va da şi viaţa veşnică, şi totuşi, nimeni nu pune spre depozitare. „Dar, zici tu, târziu îmi va înapoia“. Apoi şi aceasta este un semn mare al darului sau celui nepovestit, de a nu răsplăti aici în viaţa aceasta trecătoare, - sau mai bine zis, chiar şi aici răsplăteşte însutit. Căci spune-mi: oare Pavel n-a lăsat aici cuţitul lui de curelar? Petru n-a lăsat aici trestia şi undiţa? Matei n-a lăsat vama? Şi oare nu li se deschidea lor întreaga lume mai mult chiar decât împăraţilor? Oare nu puneau toţi la picioarele lor averile? Oare nu-i luau pe dânşii de Domni şi stăpânitori? Oare nu încredinţau în mânile apostolilor până şi sufletele lor? Oare nu cu toţii atârnau de voinţa acelora? Oare nu chiar şi pe dânşii se puneau în rândul robilor lor? Şi, oare, acum, chiar nu vedem noi petrecându-se multe de acest fel?

Dispreţuieşte deci averile, dacă vrei să ai averi: de vrei a te îmbogăţi, fii sărac. Căci aşa sunt faptele cele minunate ale lui Dumnezeu: El nu vrea ca tu să devii bogat numai prin propria ta osteneala, ci şi prin harul Său. „Lasă-mi mie, zice, acestea; tu te îngrijeşte de cele duhovniceşti, ca să cunoşti şi puterea Mea. Fugi de jugul şi robia de la averi. Cât timp vei fi supus lor, sărac vei fi, iar când vei dispreţui averile, vei fi de două ori bogat: şi că îţi vor curge averi din toate părţile, şi că nu vei avea nevoie de nimic din cele de care au nevoie cei mulţi. Căci nu este bogat cel ce are multe averi, ci cel ce nu are nevoie de multe.

Aşa că, întrucât are nevoie de ele, întru nimic nu se deosebeşte împăratul de sărac - fiindcă sărăcia nu este altceva decât de a avea nevoie de alţii -; astfel că şi împăratul, în privinţa aceasta, este sărac, fiindcă are nevoie de cei stăpâniţi de el.

Deci, dacă vrei a te învrednici de cele din lume, caută cerul; iar de vrei a te bucura şi de cele de aici, dispreţuieşte-le, „Căutaţi - zice - împărăţia lui Dumnezeu, şi toate acestea se vor adăuga vouă“ (Mat. 6, 33).

De ce admiri pe cele mici? De ce stai cu gura căscată la cele ce nu sunt vrednice de cuvânt? Până când vei fi sărac? Până când cerşetor? Caută spre cer, gândeşte-te la bogăţia de acolo, bate-ţi joc de aur, află că trebuinţa lui este mică şi nebăgată în samă.

Mulţumirea bogăţiei rămâne aici, în această lume trecătoare; şi pe câtă deosebire este între un fir de nisip, sau între o picătură de apă şi abisul cel fără sfârşit, pe atâta este între viaţa de aici şi cea viitoare.

Aceasta nu este proprietate, ci numai întrebuinţare; nu este ceva care să o stăpâneşti pentru totdeauna, căci cum ar putea fi, dacă murind tu, de voie sau de nevoie alţii vor lua toate, ale tale, iar aceia vor lăsa altora, şi iarăşi aceştia vor da altora? Toţi suntem străini, iar stăpânul casei este doar mai mult un chiriaş, fiindcă murind el, chiriaşul rămâne şi se bucură de casă mai mult decât stapânul ei.

Să facem, deci, cele ce sunt înăuntrul nostru. Nu este cu putinţă de a lua cu noi averile şi a pleca de aici, ci cu putinţă este de a pleca cu milostenia, şi mai drept vorbind, de a o trimite dinainte acolo, ca să ne pregătească sălaşuri în lăcaşurile cele veşnice.

Se numesc bani, fiindcă ne folosim de dânşii, iar nu pentru că suntem stăpâni; întrebuinţarea sau folosinţa lor o avem numai, nu însă şi stăpânirea.

Căci, spune-mi, te rog, fiecare proprietate în parte, şi fiecare ogor ale câtor stăpâni au fost până acum? Şi ale câtor stăpâni vor mai fi de acum înainte?

Se vorbeşte chiar şi într-un proverb foarte înţelept: „ogorule, al câtor stăpâni şi al câtor vei fi?“ Aceasta să o vorbim şi către case. Numai virtutea obişnuieşte a călă-tori împreună cu noi acolo, numai virtutea trece în viaţa de acolo.

Deci, iubiţilor, să stingem din noi pofta de bani, ca astfel să aprindem pofta de cele de acolo. Nu pot ambele aceste două iubiri să stăpânească sufletul omului, căci: „sau pe unul va urî, sau pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji“ (Mat. 6, 24).

Ce este omul? Împrumut cu dobândă vremelnică a vieţii: datorie fără amânare a morţii; fiară neîmblânzită prin voia ei; către sine îşi dă învăţătură; iscusinţă la răutăţi, dibăcie la nedreptate; grăbnicie la strângere de avuţii; nesaţiu la lăcomie; destoinicie la necredinţă; duh mândru; tină obraznică; cenuşă răzvrătitoare; praf îngâmfat; văpaie cu uşurinţă de potolit; lemn lesne putrezitor; iarbă care se usucă degrabă; fire care cu lesniciune piere. Astăzi în bogăţie, mâine în mormânt.

Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este. Astăzi se mândreşte, iar peste puţin se tânguie. Nesuferit când este fericit şi nemângâiat în nenorociri. Nu se cunoaşte pe sine, dar cercetează pe cele peste puterile lui. Nu ştie cele de faţă, dar cugetă la cele viitoare. Prin fire muritor, dar cu firea lui cea semeaţă se socoate că-i veşnic. Supus la tot felul de boli, locaş lesne de străbătut de orice fel de patimă, locuinţă bine primitoare a oricărei supărări. (Sf. Ioan Gură de Aur, Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu)