Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Alexandru Ioan Cuza - Domn al românilor

Alexandru Ioan Cuza - Domn al românilor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Aurica Ichim - 21 Ianuarie 2015

„Biserica zice: «Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune!» Ei bine, îmi permit a zice cum că acest mare adevăr îşi are şi excepţia sa. Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari care sunt nepieritoare“. Acestea sunt cuvintele rostite de Mihail Kogălniceanu la Ruginoasa, la 29 mai 1873.

Se împlinesc 156 ani de când s-a unit Moldova cu Muntenia, realizându-se astfel visul tuturor românilor. La 5 şi 24 ianuarie 1859 a fost ales domn Alexandru Ioan Cuza, care deţinuse o serie de funcţii administrative în aparatul de stat al Moldovei din acea vreme. Referindu-se la calităţile excepţionale ale noului domn, Jacques Poumay, consulul Belgiei în Principate, afirma următoarele: „Prinţul, în vârstă doar de 38 de ani, este un soldat minunat, care poartă cu graţie uniforma şi vorbeşte cu multă acurateţe italiana şi franceza. Face asupra tuturor o impresie excelentă; este sincer în conversaţie şi nu ascunde defel dificultăţile poziţiei sale (...). Este un om al onoarei şi plin de energie, aşa cum o dovedesc cu prisosinţă funcţiile sale anterioare (...). El declară în mod deliberat celor ce vor să-l asculte că nu doreşte decât independenţa ţării sale“. Din aceste informaţii se conturează personalitatea celui care va fi Alexandru Ioan I, a cărui alegere nu a fost un lucru întâmplător, ci rezultatul meritelor şi calităţilor sale. A fost o personalitate complexă, şi nu un ilustru necunoscut, cum au încercat unii a-l denigra.

Pentru omul Alexandru Ioan Cuza posteritatea începea atunci, sub privirile întristate ale mulţimii, ale foştilor colaboratori şi ale oficialităţilor. Pentru domnitor, posteritatea a început la 11 februarie 1866, când se încheiau cei şapte ani de domnie. La această posteritate se referea şi Vasile Alecsandri când exprima convingerea că numele marelui domn avea să rămână „neclintit pe a timpului hotare“ şi că „secolii“ i se vor închina, recunoscând în taină, dincolo de înţelesul nemărginit al timpului, măreţia faptelor sale.

Detronarea, exilul, aducerea prinţului străin pe tronul României, vehementa campanie denigratoare n-au izbutit să ştirbească simpatia populară faţă de Cuza. Un puternic reviriment în favoarea lui Cuza a avut loc după lovitura de la 11 februarie, când numeroşi ofiţeri, în frunte cu generalul Emilian Florescu, au cerut noului domn să sancţioneze încălcarea jurământului de către complotiştii în uniformă. Însuşi Ion Ghica, unul dintre principalii autori ai complotului recunoştea că numărul celor care îl iubeau pe Cuza crescuse şi se vorbea pretutindeni de posibila revenire a acestuia în ţară. Adversarii au încercat să-i nege orice merit, însă majoritatea a crezut în Alexandru Ioan Cuza, punându-l pentru totdeauna pe firmamentul sufletului lor în cântec, legendă, anecdotă, poveste.

Asemenea multor personalităţi istorice, Alexandru Ioan Cuza a avut parte de adulatori, dar şi de detractori. În perioada imediată, de după detronare, în lipsa documentelor, complotiştii au putut lansa tot felul de acuzaţii la adresa acestuia. Adevărul însă, percepţia publică asupra personalităţii şi domniei lui Cuza reies din relatările presei timpului.

La moartea principelui Alexandru Ioan Cuza ziarul „Armonia“ consemna: „S-a stins un meteor de pe orizontul României. Ţara, poporul care l-a iubit, a primit o lovitură de trăsnet, căci a pierdut pe acela ce singur cu fermitate de fier a ştiu să arate lumii că românii sunt o naţiune ale cărei drepturi trebuie respectate şi al cărui nume trebuie scris în cadrul statelor de pe teritoriul Europei. Cuza este scump pentru poporul român, căci în puţini ani de domnie, având agerime ca un Ludovic al XIV-lea a-şi alege oameni capabili, a ţinut numai la fericirea patriei sale. A ştiut să dea statului ceea ce se credea cu nedrept privilegiul unora a plivi din holda românească, zâzaniile fanariote ce o infectau, a arătat poporului că el este suveran, că are drepturi şi nu numai datorii; şi fidel tendinţelor sale de a pune România pe calea destinului său, a făcut actul de eternă memorie, reînapoind poporului drepturile ce străinismul i le răpise, făcând împroprietărirea ţăranilor. Resădind românismul, principele Cuza a căutat a alăpta cu toate sucurile necesare vieţii sale, a-i reglementa administraţia, a-i organiza armata şi a pus toate silinţele pentru instrucţiune, spre a răspândi lumina şi a ajuta zborul României... Numele Cuza, scris între Mihai şi Ştefan în ceruri, trebuie trecut generaţiei viitoare să-l imprime în inimă ca pe un scump suvenir“.

„Gazeta de Bacău“ sublinia într-una din ediţiile sale: „…răsturnat de pe tronul ţării, care îi datora renaşterea politică şi socială, şi alungat ca un proscris din mijlocul poporului pentru a cărei iubiri a căzut, prinţul Alexandru Ioan I, umblând din loc în loc, a suportat în curs de şapte ani trecuţi cu pacea de martir tortura durerilor morale a omului disţarat (...). Prinţul Cuza a murit pe un pământ străin fără să zică un cuvânt de rău pentru acei care au ucis în persoana Sa instituţiunea Domniei naţionale şi elective şi toate speranţele poporului român. De la 1649 până la 1859, de la Ştefan Gheorghiţă până la Alexandru Ioan I nu s-a urcat pe tronul ţării un spirit mai mare, mai românesc. El a întrerupt tradiţia de două secole de mizerie şi de umilire, el a întemeiat statul şi a ridicat spiritul şi încrederea ţării în viitor (...). Prinţul Cuza a lăsat în inima poporului monumente neşterse, El va fi regretat, suvenirea lui iubită şi lacrimi calde vor uda mult timp mormântul său“.

Acum, după atâţia ani şi după toate informaţiile cunoscute din diferite documente, am putea zice şi noi lui Cuza: Dormi în pace, Măria Ta. Ţi se va ierta mult, căci mult ţi-ai iubit ţara, mult ai iubit pe ţăran, mult ai iubit întreg neamul românesc.