Altar sau atelier? Ambele!

Piatră, metal și lut, pânză și culoare, îngeri și balauri, domnitori și sfinți, cărturari și martiri ai neamului. Cu toții puteau fi văzuți laolaltă, într-un sobor pământesc cu aripi cerești în atelierul Silviei Radu din str. Pangratti. De fapt, nu era un atelier cu exponate ale unei artiste, ci un altar al artei care se suie pe cruce. Neîncetat, uitând să coboare...

De Silvia Radu m-a legat acea prietenie inefabilă fără un debut anume în timp, fără un motiv precis, fără interese profesionale. Doar în duh și-n mărturisire creștină, în hora prietenilor comuni și în jurul unor sfinți recenți. Unul din ei este Părintele Sofian, Sfântul de la Antim, care i-a fost duhovnic ani de zile până la mutarea sa la ceruri (și în Sinaxar). O altă verigă de legătură (primordială, chiar) a fost Sorin Dumitrescu - omul care deschidea uși și inimi, ateliere și săli de expoziție pentru a face loc lui Hristos Cel arătat în icoană sau în bronz. Artiștii care s-au adunat în jurul fenomenului artistic și spiritual de la Galeria Catacomba de la Muzeul Colecțiilor din anii ’90 erau oameni ai credinței, iar cuplul - celebru, de-acum! - Silvia Radu/Vasile Gorduz era la loc de cinste.

Perechea de artiști - cununați de Dan și Cristina Hăulică -, deja un cuplu „princiar” al artei moderne înduhovnicite, era senzația oricărei expoziții. Vasile Gorduz era cotat ca cel mai important sculptor al sfâr­și­tului de mileniu artistic românesc, iar Silvia Radu „exploata” deja teme martirice și iconografice unice, cu mult curaj și îndemânare. „Sf. Gheor­ghe omorând balaurul”, una dintre lucrările ei de căpătâi, prefigura lansarea temelor preferate de reprezentare a sfinților, a netrupeștilor făpturi îngerești, a martirilor nea­mului românesc. Gesturi delicate, dar ferme, încheieturi gracile, priviri neînfricoșate, ochi extatici, chipuri hieratice - toate alcătuiau „cerul” din atelier, alături de lucrările celebre ale lui Vasile Gorduz. În așa fel încât nu știai dacă pășești în biserică, în sala de expoziție, în catacombele primelor secole sau dacă nu cumva cerul - într-un exces punctual de bunăvoință - s-a pogorât pe pământ... Printre aceste lucrări de patrimoniu se preumbla cu mișcări precise oficiantul principal, Silvia Radu, care era totodată și o gazdă afabilă: celebra, redundanta plăcintă cu brânză era nelipsită, alături de o cafea și un deget de vin cu care erai îmbiat.

Discuțiile erau adorabile, pline de miez, dar și de izul contradicției. Silvia Radu era un interlocutor incomod, pătimaș (așa după cum era și arta sa: incandescentă), nedispusă la concesii ideatice sau nuanțe în exces. Hristos era totul, neamul românesc un campion al suferinței, iar Părintele Sofian sfântul absolut! Când a avut loc canonizarea oficială, nici nu a tresărit: ea știa deja că Sfântul de la Antim în poala căruia a plâns și s-a bucurat era trecut de vămile sfințeniei. A și avut câteva experiențe cu Părintele Sofian (basarabean de obârșie, ca și Vasile Gorduz) pe care le-a povestit în cartea realizată anul trecut împreună: un volum mărturisitor, cu dialoguri neconvenționale și sincere 100%. Acolo relatează câteva minuni trăite alături de marele duhovnic de la Antim, el însuși zugrav de subțire...

Unul dintre cele mai „năstruș­nice” episoade țin să-l povestesc acum. Lucrând în TVR, adică peste drum de atelierul ei, puteam ajunge acolo foarte ușor. Așa se face că într-o zi mă sună, cu aerul său irezistibil, și mă cheamă urgent la atelier. Dau fuga crezând că s-a întâmplat ceva grav, misterul rezistând până la ușă. Deschid (ușa ei nu se închidea niciodată) și o văd trebăluind printre lucrări, aruncându-mi peste umăr aceste cuvinte: „Haideți, avem treabă multă! Trebuie să deminăm Valea Iordanului care e închisă din anii ‘60, acolo e o mănăstire românească în ruine, trebuie salvată!” Am crezut că nu aud bine: să ne ocupăm noi doi de deminarea unei zone militarizate dintre Israel și Iordania? Doamne apără și păzește! Am crezut, sincer, că s-a petrecut o avarie a sistemului neurologic. Și continuă imperturbabil: „Am vorbit la ICR, facem o expoziție cu vânzare și toți banii - vreo 200.000 de euro - merg acolo, atât costă deminarea! Și acum ce mai stați? Puneți mâna și ajutați-mă!” În câteva zile expo­zi­ția a fost pusă pe picioare, banii s-au adunat cu sprijinul unor filantropi, iar Silvia Radu a zâmbit mulțumită: Sfântul de la Antim o ajutase din nou, de dincolo; relația se păstra nealterată.

Sunt enorm de multe povestiri legate de ea, amintiri personale dragi - ne „alintam” cu complimente în cascadă. Și întotdeauna era grijulie față de fetița mea, neuitând să întrebe ce face...

Acum, Silvia Elena (vă rog să o pomeniți și voi) își doarme somnul de veci la Pătroaia (lângă Găiești), mănăstire de maici pe care a ridicat-o de la iarbă pe locul moștenit de la familia sa. A mai construit o biserică de piatră în Vama Veche, așadar vocația ctitoricească este prezentă de-a lungul vieții sale - susținută și de Vasile Gorduz -, iar chemarea cerească răsună din fiecare lucrare a lor. Căci lucrare au avut cei doi...