Antim Ivireanul sau despre cărturărismul bisericesc

„Dintre Mitropoliţii cari i-au urmat - şi unii erau totuşi oameni cunoscători şi iubitori de carte, păstori sufleteşti plini de râvnă - nimeni n-a mai urcat treptele ce duceau către amvon, pentru a întări şi mângâia în româneşte sufletele credincioşilor“ (Nicolae Iorga, despre predicile lui Antim Ivireanul)

Pomenirea, la 27 septembrie, a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul este, fără îndoială, o evocare a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Liturghii în ceea ce se numeşte românitate ortodoxă. Scriptura şi Liturghia au avut şansa, în procesul deloc simplu al întrupării lor în limba română, modelării, traducerii şi interpretării de către o personalitate remarcabilă a culturii şi spiritualităţii Bisericii Ortodoxe din Ţara Românească de atunci. Meritul ierarhului cu origini georgiene este cu atât mai mare, cu cât cei care s-au bucurat de roadele ostenelilor sale nu erau conaţionali, ci străini, cel puţin din punct de vedere al limbii vorbite. Însă, tocmai depăşirea limitelor imposibil de escaladat până atunci reprezintă o caracteristică a geniului cărturăresc. Ceea ce părea complicat devi-ne posibil, ceea ce era de neînţeles devine inteligibil. Simplitatea grea (vorbirea limbii române fără uzitarea ei bise-ricească) devine simplitate uşoară (formarea limbii româneşti ecleziale). Antim Ivireanul se inserează profund şi substanţial în epoca brâncoveneştilor, marcând redescoperirea şi regăsirea spiritului românesc în spaţiul culturii bisericeşti la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Tipologia cărturarului bisericesc, personalizată deplin de marele ierarh, se caracterizează prin pluridimensionalitatea preocupărilor sale ca tipograf, editor, traducător, scriitor şi caligraf. Toate aceste iniţiative se centrează pe elementul-cheie, relevat chiar de etimologia cuvântului „cărturar“, anume cartea. Însă această carte primeşte rost liturgic-sacramental, tiparul şi caligrafia sunt încreştinate, primesc vocaţie duhovnicească. Dragostea pentru carte a constituit sensul dinamicii antimiene, dinamică înrădăcinată în românitate şi orientată eclezial, dar şi resortul care a antrenat idei şi oameni în şi pentru Biserică. Aici se află punctul diferenţiator dintre cărturarul laic, lumesc, şi cărturarul Bisericii. Şi mesajul cărturarului mirean este tangibil spiritualităţii până la un anumit punct, situat în tinda sau pridvorul Bisericii. Mulţi cărturari mireni au adus contribuţii însemnate culturii româneşti, a cărei parte integrantă este Biserica. Însă cărturărismul bisericesc reprezintă tocmai trecerea pragului tindei către naos şi altar. Cărţile Sfântului Antim, editate în Biserică şi pentru Biserică, nu îşi au locul primar în biblioteci savante. Pentru acestea, amvonul Didahiilor şi al Cărţilor de învăţătură, strana Ceasloavelor şi Octoihului şi sfânta masă a Liturghierului şi Evhologhionului reprezintă cadrul optim atât pentru păstrarea lor, dar mai ales pentru folosul obştesc. Biserica începe a glăsui româneşte, exteriorizând practic ceea ce se ştia şi se folosea neştiut şi câteodată interzis şi oferind românului bucuria de a fi şi de a se simţi român şi în Biserică. De acum înainte, românii păşesc în lăcaşul de cult având demnitatea unor oameni cu identitate (anulată sau înnăbuşită de multe ori în societatea vremii). Dacă până la Antim Ivireanul credincioşii Vlahiei primeau de la ecclesie identitate creştină, odată cu el primesc, tot pe linie eclezială, identitate română. Limba vechilor cazanii se primeneşte, se scutură de forme vechi, utilizabile încă, totuşi, pentru mulţi ininteligibile. Şi, prin Sfântul Antim Ivireanul, Biserica devine ziditoare de românitate.

Persoana marelui literat şi ierarh întruchipează Biserica înnoitoare de spirit. A fi cărturar înseamnă a antrena, a dinamiza mai întâi în plan spiritual. Cărturărie înseamnă ctitorie: de idei, de cărţi, de limbă, de cultură. Cărturari precum Antim Ivireanul, sunt excepţii comunionale, oameni cu viziune. Străin de meleagurile româneşti, marele ierarh ivirean şi-a asumat starea de păstor şi luminător până la capăt, chiar cu preţul vieţii sfârşită martiric, aşa cum arată predica sa la Duminica Vameşului şi Fariseului: „Şi nimeni să nu socotească din voi şi să zică în inima lui «ce treabă are Vlădica cu noi, nu-şi caută vlădicia lui, ci să amestecă într-ale noastre?». De n-aţi ştiut până acum şi de n-au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi oamenii câţi sunt în Ţara Românească, de la mic până la mare...“