Apa vie și povestea cea nemuritoare a meșterului izvoditor de frumos

Fălticeni - oraş muzeu, dar şi oraş al muzeelor. Anul 1975 este în cronica muzeistică a târgului unul reper. Atunci şi-a deschis porţile Colecţia de sculptură „Ion Irimescu”. Sculptorul se întorsese la izvoarele sale. Se născuse la Arghira, Preuteşti, lângă Fălticeni. Tatăl lui era agricultor. Arenda şi lucra pământ. Un spirit practic prin excelenţă. Mama, născută Cazaban, de origine franceză, se distingea prin rafinamentul intelectual. Ea avea să înţeleagă şi chiar să stimuleze pornirile către artă ale fiului, care tatălui i se păreau curată neghiobie. În trupul de lujer al copilului sensibil, traumatizat de o întâmplare tragică, explozia în mână a unei grenade rămase după Primul Război pe dealurile Tâmpeștilor, ce-i retezase câteva degete, urca puternică dorinţa de a face ceva deosebit în viaţă. Nu pentru a ieşi neapărat în faţă, ci ca să exprime ceea ce el trăia într-un mod particular.

Ştia încă de atunci că pentru asta va trebui să se înhame la o muncă istovitoare, ce va primi, sau nu, răsplata împlinirii. Era hotărât să se îndrepte spre acest orizont. De asta nu s-a dus la Belle Artele de la Iaşi, deşi i-ar fi fost mai lesnicios, ci a plecat la Bucureşti. Acolo era Dimitrie Paciurea, cel mai mare sculptor român şi cel mai prestigios dascăl de artă sculpturală de la noi. Din acelaşi motiv s-a zbătut să ajungă la Paris şi chiar dacă n-a avut norocul să-l prindă ca profesor pe Bourdelle, mort cu un an înainte de sosirea lui la Şcoala Română de la Fontenay aux Roses, s-a putut adăpa din marea artă a capitalei luminilor şi a frecventat cursurile Academiei „Grande Chaumiere”, avându-l ca îndrumător pe sculptorul Joseph Bernard.

Sculptura a fost mereu totul pentru Ion Irimescu. În micile oraşe, Fălticeni, Slatina, Paşcani, unde a fost dascăl la început, apoi ca profesor la Belle Artele din Iaşi, Cluj, Bucureşti, drumurile lui erau la şcoală, acasă şi mai ales la atelier, unde petrecea cea mai mare parte a zilei. Ca un om căruia nimic din ceea ce-i omenesc nu-i era străin, se întâlnea din când în când cu prietenii, încântându-i cu inegalabilul lui umor şi cu farsele sale, câteodată cam negre.

Îşi îngăduia verile câte o excursie în străinătate alături de coana Jeniţa, îngerul său păzitor. Din asemenea expediţii se întorcea de fiecare dată cu tolba plină de schiţe minunat desenate. Prin acest travaliu neîncetat îşi construise o operă, ce însemna un sunet propriu, într-un limbaj deschis modernităţii, nerupt de marile tradiţii, cu o expresivitate puternică, concepută a ilustra mari teme ca maternitatea, muzica, omul.

Era în acei ani ‘70, din veacul trecut, unul din „marii” sculpturii româneşti. Îl frământa însă un gând. Se adunase o operă întinsă, nu doar pentru că fusese prolific, ci pentru că lucrase fără hodină. I-ar fi plăcut să-şi ducă opera spre veşnica înfăţişare şi ca o ofrandă la Fălticeni. Pusese ochii pe câteva din casele mai arătoase ce aparţinuseră protipendadei locului. Dar autorităţile i-au rezervat o surpriză. Când i s-a propus fosta prefectură, palatul boierului Costache Forăscu, parcă nu-şi putea crede urechilor. Îşi amintea în acele clipe cât de sfios trecea în copilărie pe acolo. I s-a dat mână liberă şi muzeul a prins viaţă sub ochii lui. La început a fost etajul. Apoi întreaga clădire i-a fost pusă la dispoziţie. Colecţia a devenit muzeu de-adevăratelea. Vară de vară, Ion Irimescu sosea la Fălticeni ca un ţăran care se întoarce acasă cu un car încărcat de roadă. Ce lucra peste an intra atunci în muzeu. Sute de sculpturi şi sute de lucrări de grafică, într-o veritabilă logodnă, se rânduiau în sălile special concepute, înlănţuindu-se simfonic. A rezultat un muzeu impresionant prin dimensiuni, substanţă, ambianţă. Un muzeu de standard european. Dădea măsura unei opere polifonice, de o puternică originalitate, purtând marca unui artist inconfundabil. Sculptorul s-a tras şi el, la 97 de ani, la Fălticeni şi-a vieţuit lângă muzeul lui, ceea ce nu face decât să sporească interesul pentru acest aşezământ. La cimitirul Bisericii Oprişeni, pictată de artist în tinereţe, unde îi sunt înmormântaţi părinţii, şi-a grijit loc de veci. Aici odihneşte alături de soţia sa, coana Jeniţa.

Ion Irimescu este, parafrazând o zicere poetică, suflet din sufletul Fălticenilor.

A adăsta puţin măcar la Muzeul „Ion Irimescu” din Fălticeni e un minunat prilej de a trăi bucuria întâlnirii cu marea artă. Această stare de emoţie şi încântare se ivește proaspătă de fiecare dată chiar de se întâmplă să fi fost de multe ori aici, ca în cazul meu. Siluetele de bronz, de marmură, de ceramică, sau ipsos, desenele în cărbune sau creion colorat îmi erau deja familiare. Le-am privit în atâtea rânduri. Aveau însă puterea să-mi vorbească de fiecare dată, să-mi spună ceva nou ori să-mi transmită o înfiorare, ceea ce este, la urma urmei, chiar lucrul cel mai important. Desigur, intrând şi vizitând des muzeul, ţi se relevă şi subtilitatea de concepere de către artist a expunerii celor câteva sute de lucrări de sculptură şi a altor sute de desene. Cum intri te întâmpină însuşi creatorul. Un portret în bronz al artistului la maturitate, privind cu seninătate vizitatorul, poftindu-l cu acea cuviinţă ce-i era caracteristică, să intre în casa sa. În fundalul scărilor monumentale domină, stând pe un scaun ceresc, silueta cântătoare a unei femei. O văroasă întruchipare de ştimă ieşind din apele timpului. E una din temele predilecte ale lui Ion Irimescu, cea a muzicii, un elogiu pe care l-a adus fără să ostenească atât acesteia, cât şi maternităţii, ca una dintre formele supreme ale creaţiei. S-a dăruit neobosit eforturilor întru armonie ale omului, cărora a căutat şi a reuşit a le găsi echivalenţe sculpturale. S-a uimit, s-a bucurat de frumuseţea formelor vrăjite ale trupului omenesc şi s-a vrut, izbutind, să fie un cititor al sufletului omenesc, ceea ce torsurile şi portretele, ce contrapunctează marile teme, o vădesc cu prisosinţă.

Tot acest ciopor de opere, rânduit ca de o baghetă magică, baghetă mânuită de însuşi artistul, te farmecă de fiecare dată când intri în muzeu. La vremea când Ion Irimescu viețuia aici, îţi făgăduiai să revii, ispitit şi de norocul întâlnirii artistului, cum mi se întâmplase şi mie de atâtea ori. Cum se ştie, Ion Irimescu locuia de câţiva ani chiar în incinta propriului muzeu, unde i se amenajase un mic, dar cochet apartament. Deşi marcat de semnele vârstei, meșterul izvoditor de frumuseți era cuceritor. Când îi vorbeai de centenarul apropiat, te trimitea, cu umorul său de moldovean hâtru, la cifre mai mari, de peste sută, dar te avertiza că tu s-ar putea să nu le prinzi. Întâlnirea cu el era tonică, pentru că Ion Irimescu nu-şi pierduse la vârsta sa matusalemică pofta de viaţă.

Mai ales când vedea oameni simţeai cum renaşte. Dar şi în restul timpului, în ceasurile de singurătate, nu vegeta. Desena, citea. Întoarcerea la Fălticeni, într-un moment de cumpănă, după moartea soţiei, coana Jeniţa, a însemnat redescoperirea apei celei vii. A sorbit-o şi a reînviat parcă. Aceasta era senzaţia pe care o încercau vizitatorii intrând în muzeul de la Fălticeni şi având fericirea să se întâlnească şi să tăifăsuiască cu Ion Irimescu. Mi-am amintit cu emoție de toate acestea la ceas aniversar, la sfârșit de februarie, când se mai plinește un an de la venirea pe lume a meșterului izvoditor al sublimului. Anul acesta s-au rostuit 119 ani. Amintirea sa e vie aidoma apei celei vii din poveste. Viața și opera lui Ion Irimescu sunt unele din poveștile nemuritoare ale noastre, ale românilor.