„Arată-mi omul din tine şi eu ţi-L voi arăta pe Dumnezeu din mine“

Spre deosebire de persecuţia făţişă, indiferenţa pare a fi un adversar mult mai redutabil pentru credinţa şi trăirea creştină. Dacă secole întregi de persecuţii nu au fost suficiente pentru a reduce creştinismul la tăcere, indiferenţa, laxismul şi plictiseala sunt doar câteva dintre armele cu care modernitatea ameninţă trăirea religioasă astăzi. În acest context, teologul ortodox Paul Evdokimov nu consideră ateismul drept marea problemă a secolului în care trăim. Dimpotrivă, îl vede ca pe un factor de igienă spirituală şi un imbold spre normalitate. Efervescenţa, naturaleţea, entuziasmul creştinului pentru sfinţenie sunt valorile pe care teologul rus şi-ar dori să le vadă mai consistent reprezentate, atât în rândul clerului, cât şi al credincioşilor.

Nu atât definiţiile de manual sau ritualurile aparent fără cusur sunt cheia unei vieţi autentic creştine, ci fiorul sacru şi spontaneitatea care Îl caută pe Dumnzeu oricând, oriunde, pretutindeni.

Deasupra vacarmului din lume, dacă ştim să ascultăm, sensul lucrurilor ne pune întrebări. Mai mult ca oricând, existenţa umană comportă exigenţa unei inevitabile limpezimi, pune unica întrebare serioasă care ar putea fi adresată oricărui om. Dincolo de toată literatura catehetică sau de propagandă, la nivelul conştiinţei dezbrăcate de orice prejudecată, omul credincios al veacului al XX-lea este invitat să spună ce este Dumnezeu, iar omul ateu, cel care neagă, să precizeze care este obiectul negaţiei sale.

Întrebarea surprinde şi, dacă răspunsul întârzie să vină, tăcerea este revigorantă. Această întrebare este revelatoare şi, pentru omul însuşi, este un mod de a i se spune şi lui: cine eşti tu?

Cel care ar spune: Dumnezeu este Creator, Providenţă, Mântuitor nu face decât să reia capitolele unui manual sau mărturiseşte o speculaţie, o distanţă dialectică între Dumnezeu şi el. În această situaţie, Dumnezeu nu este Totul, sesizat cu pasiune şi spontaneitate, într-un dat nemijlocit al revelaţiei Sale. Unul dintre cei mai severi asceţi, Sfântul Ioan Scărarul, spunea că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cum îşi iubeşte logodnicul iubita. Un îndrăgostit, un pasionat de ceva, ar spune: „Pentru mine, ea este totul!... este viaţa mea!... În afara ei, nu există nimic!... restul nu contează, este inexistent“. Sfântul Grigorie de Nyssa, în culmea uimirii sale, lasă să-i scape acest suspin: „Tu, Cel pe Care sufletul meu Îl iubeşte...“.

„Ce e mai minunat între Dumnezeu şi sufletul omului este faptul de a iubi şi de a fi iubit“

Ateismul nu neagă decât o ideologie, un sistem, o speculaţie, de care omul, cel mai adesea, a abuzat, nicidecum o realitate divină, care nu se descoperă decât prin credinţă.

Tradiţia patristică renunţă la orice definiţie, fiindcă Dumnezeu se află dincolo de orice cuvânt omenesc: „Conceptele creează imagini false ale lui Dumnezeu, doar uimirea poate sesiza ceva“, mărturiseşte Sfântul Grigorie. „Cuvântul Dumnezeu, pentru Părinţi, este un vocativ care se adresează Celui de negrăit“. Dificultatea nu este mai mică nici în cazul omului. Ea îl face pe Teofil al Antiohiei să spună: „Arată-mi omul din tine şi eu ţi-L voi arăta pe Dumnezeu din mine“. Taina Divinităţii se reflectă în oglinda care este omul. Sfântul Apostol Petru vorbeşte de homo cordis absconditus, omul cel tainic al inimii.

Deus absconditus, Dumnezeu ascuns, acoperit, a creat un „faţă către faţă“, un alter ego: homo absconditus, omul tainic.

Viaţa spirituală izvorăşte în „păşunile inimii“, în spaţiile libere, atunci când aceste două fiinţe tainice, Dumnezeu şi omul, se întâlnesc aici.

„Ce e mai minunat între Dumnezeu şi sufletul omului este faptul de a iubi şi de a fi iubit“, afirmă marii înduhovniciţi.

„Nimeni nu vede pe Dumnezeu şi să rămână viu.“ Acest, avertisment biblic înseamnă pentru părinţi: nu se poate vedea Dumnezeu cu lumina raţiunii noastre, nu se poate defini niciodată Dumnezeu, fiindcă orice definiţie este o limitare. Şi totuşi, „El ne este mai intim decât noi înşine“. Tocmai la acest nivel de profunzime, de uimitoare apropiere faţă de noi, Dumnezeu Îşi întoarce faţa către om şi-i spune: „Eu sunt sfânt“. El alege dintre numirile Lui exact pe cea care îl voalează cel mai mult. El este chiar „întreit sfânt“, aşa cum strigă îngerii în Trisaghion, punând astfel în relief caracterul incomparabil, absolut unic, al sfinţeniei divine. Înţelepciunea, puterea, chiar iubirea pot să întâlnească afinităţi şi similitudini; sfinţenia, dimpotrivă, nu are nici o analogie aici, pe pământ: nu poate fi măsurată, nici comparată cu vreo realitate din această lume. În faţa rugului aprins, în faţa focului mistuitor al „Celui Singur Sfânt“ orice element omenesc nu este decât „pământ şi cenuşă“. De aceea, din clipa în care sfinţenia lui Dumnezeu se arată această hagiofanie, arătare sfântă, provoacă imediat acel „mysterium tremendum“, fiorul sacru, sentimentul irezistibil faţă de „ceea ce este cu totul altceva“. Această stare nu vădeşte nicidecum teama de necunoscut, ci o înfricoşare mistică, foarte caracteristică şi care însoţeşte orice manifestare a ceva ce poartă în sine „un nume“. „Eu voi trimite groaza înaintea ta“, zice Dumnezeu sau: „Scoate încălţămintea din picioarele tale, căci locul pe care stai este sfânt“.

„Un sfânt nu mai este, azi, decât un fel de yogi“

Delimitând astfel adâncurile de netrecut, Dumnezeu descoperă totodată conformitatea lor tainică: „adâncul cheamă adâncul“, „cum faţa întâmpină în apă faţa“. Dumnezeu Iubitorul de oameni transcende propria-I transcendenţă, îndreptându-Se spre om, îl smulge din neant şi-l cheamă să depăşească, la rândul său, propria-i imanenţă către Cel Sfânt. Omul poate să facă acest lucru, fiindcă Cel Sfânt a binevoit să ia chipul său. Ba, mai mult, „Omul durerilor“ face să se vadă „Omul doririlor“: Iubirea veşnică, cea care naşte orice iubire, se strecoară în noi cu scopul ca noi să putem reînvia în El. Dumnezeu spune oricărui suflet: „Aşează-Mă ca o pecete pe inima ta, ca pe un sigiliu pe mâna ta, căci iubirea este tare ca moartea, flăcările ei sunt flăcări ale focului mistuitor al lui Iahve“. De aceea, Scriptura ne face să auzim: „Fiţi sfinţi precum Eu Însumi sunt sfânt“; şi când Sfântul Petru vrea să definească scopul vieţii creştine, el vorbeşte de participarea la sfinţenia lui Dumnezeu; la fel, Sfântul Apostol Pavel, vorbind creştinilor, se adresează „sfinţilor“ din Roma sau din Corint. S-ar mai adresa el oare şi astăzi „sfinţilor“ din Paris sau Londra, şi creştinul modern s-ar mai recunoaşte în această adresare?

Îndată ce vine vorba despre sfinţenie, se produce un blocaj psihologic. Gândul se îndreaptă spre uriaşii de odinioară, eremiţi şi stâlpnici, unii ascunşi prin peşteri, ceilalţi agăţaţi pe stâlp, până la nivelul la care aceşti „iluminaţi“, „egali cu îngerii“, să pară că nu mai aparţin acestei lumi. Sfinţenia pare perimată, ea aparţinea unui trecut devenit deja străin, inadaptabil formelor discontinue, în ritmul sincopat al vieţii moderne. Un stâlpnic azi nici măcar nu mai trezeşte curiozitate, ci doar provoacă întrebarea: la ce foloseşte? Un sfânt nu mai este, azi, decât un fel de yogi sau, şi mai rău, un bolnav, un neadaptat, în tot cazul, o fiinţă inutilă.

„A fi, azi, inteligent înseamnă să înţelegi orice şi să nu crezi nimic“

Lumea se desacralizează sub ochii noştri, fără măcar să întâlnească vreo rezistenţă. Sacrul era, odinioară, un semn material, din lumea aceasta, cu referinţă la „lumea cealaltă“, traducând această lume, mărturisind-o. Dar cealaltă lume mai vorbeşte omului astăzi? Transcendenţa, pentru el, nu mai transcende nimic, a pierdut orice corespondenţă cu realul, este inexistentă. Cât de simptomatică este în raport cu această constatare brutală apariţia recentă a unei forme de ateism organic şi normal! Departe de a apărea ca o nevroză a civilizaţiei, el pare mai degrabă să ignore orice sfinţenie, o stare psihică lipsită de orice nelinişte metafizică, a unui om preocupat doar de viaţa acestei lumi, insensibil la religiozitate. O asemenea „desacralizare“, un astfel de scepticism surâzător şi dezabuzat nu combate nimic, dar nici nu mai pune vreo întrebare despre Dumnezeu. A fi, azi, inteligent înseamnă să înţelegi orice şi să nu crezi nimic.

În cel mai bun caz, această atitudine expediază politicos sfinţenia în mănăstiri, departe de lumea oamenilor, ceea ce vrea să spună că viaţa spirituală nu mai interesează pe omul modern, o consideră ca pe ceva nefolositor, care-l incomodează şi este bună de aşezat în podul istoriei.

Dar mai există încă ceva: chiar, şi poate mai cu seamă, în mediile conformiste ale religiozităţii stabilite, religiosul provoacă într-un suflet sincer un reflex imediat de plictiseală. Plictiseala unor slujbe oficiale într-o limbă arhaică, sau cântece puerile, a căror bucurie zgomotoasă cade în gol, plictiseala unui simbolism care dezorientează prin caracterul lui ermetic şi a cărui cheie pare pierdută pentru totdeauna.

De asemenea, lumea religioasă este cea a clericilor în rasă neagră, integrişti sau progresişti, sinceri sau ridicoli, este stilul pios al canoanelor şi al opreliştilor care apasă greu, prin sobrietatea lor neînţeleasă. Este, de asemenea, mediocritatea „celor ce gândesc bine“, care se iau în serios, îşi impun mentalitatea prin discursuri edificatoare şi prin predici ale căror formule goale se etalează în mijlocul unei inflaţii verbale universale... O viaţă religioasă domestică, socializată, democratizată, care secretează aparenţele cele mai puţin atrăgătoare. Conţinutul ei intelectual se situează foarte jos, la nivelul simplist al manualelor perimate, al ideilor necuprinzătoare şi al unei apologetice ineficace. La scară mondială, acesta este un obstacol social enorm, care dă apă la moară ideologiilor dominante ostile sau indiferente faţă de religie. Şi totuşi, în faţa Revelaţiei nu este vorba doar de om, şi minunea judecăţii imanente se produce mereu. În lumina unei analize serioase, se descoperă repede că, apropiaţi prin insuficienţa funciară, prin insatisfacţia metafizică a viziunilor, religiosul perimat şi ireligiosul avansat se regăsesc, înghesuiţi spate în spate, într-o imanenţă încolăcită în jurul ei însăşi.

(Texte selectate din Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, Ed. Christiana, 2003)