Cei care am copilărit în comunism și trăiam în marile orașe-cazărmi știam că în seara de 25 decembrie venea la noi în apartament, nevăzut și neauzit, Moș Gerilă. Moșul acesta era bătrân, dar totuși
Aripa tristeţii şi speranţa începutului ce va să vină
Nu prea am întârziat ca turist pe litoral mult dincolo de începutul toamnei. Doar cel mult câteva zile după 1 septembrie. E drept, s-a întâmplat uneori să mai trec fie pe la Neptun, Mamaia sau Costineşti atunci când cortina sezonului coborâse de mult şi se aşternuse pe plaje şi în staţiuni acea pustietate, care, la urmelor, este aici în firea lucrurilor. Marea iubeşte singurătatea, îi place să audă fie picurarea propriilor lacrimi, fie asurzitoarea sa zbatere din zilele furtunatice. N-am fost însă martor al desfacerii scenei, aşa cum s-a petrecut în acest an. Într-un astfel de moment mi-am dat seama cum tristeţea parcă prinde corp. O vezi şi o simţi cum bântuie prin toate cotloanele. Vântul sună a gol, unul cosmic. Nu doar pe plajele unde s-au înstăpânit pescăruşii lasă senzaţia abandonului. Scheaună a jale şi vremuri grele prin ungherele teraselor de pe faleză şi în cele din lăuntrul staţiunilor. Fără vilegiaturişti, staţiunile, aşa cel puţin am perceput la Neptun, capătă sonorităţi de scoică golită de materia cea vie. Sigur, aproape de mijlocul lui septembrie nu e chiar pustietatea pustietăţilor. Sunt încă câteva hoteluri deschise, chiar dacă nu-s pline. Lume, mai ales străini de vârsta a treia, poate fi zărită preumblându-se şi nu doar fantomatic, ci de-adevăratelea. Este vorba de cei veniţi să-şi urmeze cura de tratament balnear şi să-şi îmblânzească reumatismele şi artrozele cu care s-au căptuşit în ţinuturile de baştină. Şi-au făcut apariţia de puţin timp şi cohortele de constructori, cei care nu vor conteni să lucreze aici până la ridicarea cortinei viitorului sezon. Sunt mulţi, pentru că pe litoral a început pregătirea pentru vara următoare şi continuă într-un ritm accelerat lucrările la investiţiile noi, nu foarte numeroase, dar destule, ce reprezintă spaţii imobiliare, respectiv apartamente, cele mai multe de lux, destinate amatorilor cu dare de mână din România sau de aiurea, hoteluri noi, nu prea multe, şi reabilitări ale unora dintre cele privatizate, lăsate în paragină cât au fost date în locaţie de proprietar, statul român.
Dar această lume care animă post sezon viaţa staţiunilor de la litoralul românesc nu face decât să accentueze impresia de stingere tristă a vieţii. Una ce face parte din ciclul existenţial aici la ţărm de mare. Marea se colorează acum cu sclipete ca de nestemate. Încearcă să seducă cu a ei cromatică seducătoare şi cu liniştea de eleşteu ca din grădina raiului. Dar nimic nu poate potoli dorul de ducă, chemarea irezistibilă a călătoririi. Oamenii pleacă de aici asemenea păsărilor spre ţările calde. Se creează puternic sentimentul că în locul acesta pentru o vreme nu mai e de trăit. Moare, plângând, suspinând, materia. E adevărat, cu sublimitate ca în stanţele bacoviene. Frumuseţea te cuprinde şi e gata să te subjuge cu farmecele ei de neocolit. Asta simt tulburat de emoţie pe plaja Pontului Euxin, stând şi privind ca pe un hublou de vapor de la fereastra unui restaurant pescăresc vălurirea policromă a mării. Îmi colindă tot trupul licoarea dulce a apelor sărate, cele din care soarele, aidoma unui bijutier fără de pereche, scoate la vedere neştiute şi tainice frumuseţi. Dulceaţa aceasta cu gust unic se împreună cu o tristeţe de sunet de clavir, cea a sfârşitului ce dă târcoale învăluitoare şi înrobitoare. E tot mai aproape finitudinea. Pogoară iremediabil. Tristeţea fi-va doar vremelnică, pentru că odată cu acest final se pune la încolţit sămânţa altui început. Şi curând, peste o toamnă, o iarnă şi un început de primăvară, tălăzuirea văratecului va schimba fizionomii naturale şi omeneşti, va face să curgă vijelios ca la praguri clipa cea repede, să nu se lepede ca-n rostirea eminesciană. Dar şi atunci când la malul mării sunt atotcuprinzătoare freamătul şi dogoarea cuptorului se aud foşnind pentru urechile simţitoare şi sufletele sensibile sonorităţile „Tristelor” lui Ovidiu. Sunt parte ale spiritului şi inefabilului locului. Acel Genius loci. Apele timpului curg şi roţile se învârt măcinându-l. Aripa tristeţii s-a aşternut la Pontul Euxin ca într-o amurgire. Se înnoptează, dar din cuibarul său curând va răsări mai glorios soarele. Şi se va călători din înaltul înaturilor estompând tristeţile şi mânându-le părelnic într-o vale a uitării, uneori chiar de sine. Ciclul cosmic al anotimpurilor le va scoate iar la lumină ca la acest ceas de zenit de la ţărm, când bate ceasul stingerii, dar nu pentru totdeauna.