Ars amatoria

România a avut întotdeauna minunaţi artiști pro­fe­sioniști, scriitori, compozitori și interpreți, dramaturgi, regizori și actori. Unii dintre ei au fost ori sunt celebrități internațio­nale - prea puțini față de câți ar fi meritat, dar nu e vina lor, ci a noastră, care n-am știut să ni-i promovăm la nivelul valorii lor.

Printre cei care au reușit să se impună în lumea întreagă se numără Constantin Brâncuși, George Enescu, Hariclea Darclée, Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Jean Negulesco, iar în zilele noastre Marcel Iureș, Mircea Cărtărescu, Andrei Șerban sau Adrian Ghenie.

Pe lângă aceștia, însă, fără pre­tenția de a se compara cu ei, am avut și avem mulţi remarcabili artiști amatori, majoritatea anonimi pentru marele public sau doar vag cunoscuţi.

Înainte de a spune câteva cuvinte despre ei - că merită! - e bine să definim termenii, mai ales că plutesc în aer două confuzii: aceea dintre profesionism și profesionalism și aceea prin care „amatorism” este folosit în sens peiorativ.

În realitate, a face ceva - orice, nu doar o creație artistică - cu profesionalism înseamnă a-l face de (foarte) bună calitate, indiferent din ce poziție: ca profesie de bază, ca o a doua meserie sau ca o pasiune.

A fi profesionist este înrudit - inclusiv lingvistic -, dar implică o dimensiune suplimentară, esențială: câștigi bani de pe urma a ceea ce faci. Fie ca urmare a unei obligații de serviciu, fie valorificându-ți material o pasiune.

Artistului amator îi lipsește această recompensă și, de cele mai multe ori, nici n-o vânează și nu-și face iluzii legate de ea. Scrie, pictează, sculp­tează, compune, cântă, joacă doar de plăcere.

Desigur, statutul de amator se poate schimba în timp, artistul trecând de la etapa „de plăcere” la cea „de plăcere, dar și plătit”. Un bun exemplu sunt grupurile umoristice precum Divertis sau Vouă, care au debutat ca trupe studențești amatoare, dar - după Decembrie 1989 - au reușit să semneze contracte cu televiziunile și să joace spectacole cu public plătitor. Nu s-au îmbogățit din asta, dar și-au schimbat statutul.

Foarte mulți alți creatori, însă, din toate domeniile artei, au rămas în teritoriul artei amatoare atât cât au activat, de la câțiva ani la întreaga viață. Istoria lor începe, firește, cu artiștii, rapsozii și poeții populari, al căror nume nu-l vom ști niciodată, deși ne-au lăsat opere nemuritoare, și cu iconarii anonimi care și-au mărturisit astfel credința în Dumnezeu. Mai târziu, chiar și în proiectele artistice făcute cu forța, propagandistic, întru slăvirea regimului comunist, au strălucit creatori și interpreți care n-au a se rușina de contextul afirmării lor, mai ales dacă au avut curajul să evite orice „omagii” aduse „conducerii superioare de Partid și de Stat”. Așa a fost posibil ca dintr-un gen de spectacol creat în scopuri proletare, brigada artistică, să se nască, la Facultatea de Comerț, ASE, București, sub bagheta lui Ion (Fiți) Arieșanu un adevărat music-hall! Ce să mai spunem despre legendarul Song, al lui Ioan Luchian (Oanță) Mihalea, de Teatrul Podul, condus de Cătălin Naum până la moartea sa, plus Arhiteatru, Grupul Ars Amatoria de la Cluj, format în jurul revistei Echinox, Teatrul Studențesc Cib și atâtea alte trupe. Ce să mai spunem despre nenumărații folkiști, unii deveniți celebri, care și-au arătat valoarea în primul rând în arta amatoare.

Nu ne rămâne decât să sperăm că vor apărea și alții! Nevoie ar cam fi...