Arta educației și slujitorii ei

„Nu există artă mai frumoasă
decât cea a educației”

(Sfântul Ioan Hrisostom)

Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț face parte din elita șco­lilor pe care Biserica le-a avut întotdeauna, în pridvorul locașurilor de cult, în așezăminte din apropiere ori în chiliile mănăs­tirilor, unde oameni luminați, cunoscători ai slovelor și ai înțelep­ciunii Sfintei Scripturi, au încercat să transmită adevărul de credință învă­țăceilor.

Dintru începuturi, școala a fost legată de Biserică, având ca alfabetar Ceaslovul, Psaltirea și alte cărți de cult. În vremurile acelea puțini știau carte, iar cei care învă­țau, Îl slăveau mai întâi pe Dumnezeu prin smerită așe­zare, cântând și citind în biserică, fiind de folos comunității în care viețuiau. Mai târziu a evoluat școala de ținută academică, cu profesori și elevi preocupați de înțelepciunea dumnezeiască și cea omenească.

Toate vremurile au cunoscut dascăli de vocație, care au jertfit mult timp pentru ucenicii lor, chiar și pentru cei mai puțin preocupați.

Astfel de exemple regăsim în literatura română, în modelele de învățători și profesori hărăziți, care au reușit prin strădania lor să șlefuiască sufletele și mințile elevilor lor, mulți dintre aceștia devenind peste ani oameni îm­pliniți.

Scriitori cunoscuți ai neamului nostru au așezat în numeroase pagini amintirile acestor școli din istoria așezărilor românești de altădată și a învățătorilor ce le slujeau. Aron Pumnul, Domnul Vucea, Popa Tanda (un mărgăritar de popă românesc), Popa Duhul, Domnul Trandafir sunt de fapt chipuri de dascăli la care s-au raportat ucenicii lor.

Școlile Bisericii, dezvoltate mai ales din veacul al XIX-lea și în perioada următoare, la început într-o formă modestă și apoi tot mai organizate, au primit mulți tineri din familiile de țărani ai căror părinți nu aveau resursele necesare pentru a-i trimite în străinătate, așa cum făceau oamenii mari ai vremii. Prin aceasta se vădește faptul că Biserica a avut dintotdeauna marele dar de a aduce lumina cărții în mințile și sufletele unor tineri care au avut cu adevărat vocația slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor.

În șirul acestor școli deosebit de importante se află și Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Această instituție de învățământ are o istorie îndelungată, întrucât în apropiata mănăstire au existat întotdea­una forme ale Școlii monahale. Mai ales în timpul posturilor de peste an, profesori monahi predau mai întâi Vechiul și Noul Testament, liturgică, muzică și alte discipline din domeniul Teologiei, formându-i pe viitorii slujitori ai Sfântului Altar.

Sunt numeroase mărturiile celor care afirmă că încă din vremea primilor egumeni ai Mănăstirii Neamț au existat călugări cărturari, caligrafi și copiști care au izvodit cărți de mare frumu­sețe, cu valoare istorică și artistică, muncind sau trudind uneori ani la rând pentru a realiza un Tetraevangheliar, un Apostol sau alte asemenea cărți ce constituie astăzi faima unor mari biblioteci din lumea întreagă.

Întrucât forma numeroși monahi, dar și preoți de mir, Seminarul Veniamin Costache din Iași a fost transferat în mod abuziv la Mănăstirea Neamț, îndată după instaurarea regimului comunist în România. Autoritățile acelor vremuri îl doreau mai aproape de munți și de lumea monahală, pentru a nu fi atât de prezent în viața de atunci a Bisericii și a țării. Cu toate acestea, deși așezat la margine de lume, departe de localită­țile cunoscute ale Ținu­tului Neam­țului, Seminarul a avut profesori remarcabili, prove­niți atât dintre monahi, cât și dintre clericii de mir, care și-au început în străvechea cetate monahală cariera de dascăli adevărați, unii slujind mai târziu catedrele institutelor teologice universitare din Bucu­rești și Sibiu, remarcân­du-se peste ani ca mari profesori de teologie.

Între aceștia se numără și părintele profesor Gheorghe Onofrei, care împlinește, în ziua de 8 august 2018, vârsta de 65 de ani.

Din biografia sa aflăm că s-a născut din părinții Teodora († 27 august 2012) și Petru Onofrei
(† 11 octombrie 2001) în localitatea Salcea, astăzi oraș din județul Suceava. A urmat între anii 1968- 1973 cursurile Seminarului de la Mănăstirea Neamț, absolvind printre premianți, iar mai apoi, în perioada 1973-1977, a urmat cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din București, fiind licențiat cu teza: îRăscumpărarea în teologia romano-catolică contemporană privită din punct de vedere ortodox”.

În perioada 1 iulie - 1 octombrie 1975 a fost muzeograf la biserica monument istoric a Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava. Între anii 1983- 1987 a urmat cursurile de doctorat la Catedra de Teologie Dogmatică din cadrul Institutului Teologic de Grad Universitar din București, beneficiind în perioada octombrie 1986 - martie 1987 de o bursă la LâInstitut Ecuménique de Bossey din Elve­ția. A fost profesor titular la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț începând cu anul 1977.

A fost hirotonit diacon de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu, la vremea aceea Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, duminică, 24 februarie 1985, în Catedrala Mitropolitană din Iași, iar pe 2 martie 1985, a primit marele dar al preoției, prin punerea mâinilor Arhiereului-vicar Gherasim Hunedoreanul, slujind la început cu osârdie în Paraclisul Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț.

Pentru activitatea sa didactică și liturgică a fost hirotesit iconom la 7 octombrie 1985.

Când l-am cunoscut eu, în urmă cu aproape 35 de ani, era încă tânăr. Elevii îi ziceau Tânărul, reproducând modul său frecvent de a li se adresa: „Ei, tinere…”

Mi-l amintesc adeseori. Era foarte preocupat, punctual și corect. Nu cred că a întârziat vreodată sau a lipsit fără motiv. De asemenea, nu-mi amintesc să fi nedrep­tățit pe cineva la note. Nu era exagerat de mărinimos, dar nici nedrept. Avea în toate dreapta socoteală a Părinților de altădată.

Noi înșine nu ne îngăduiam vreodată să întârziem în pauză, înainte de orele sale. A predat în primii ani de seminar Vechiul Testament, Catehism, Îndrumări misionare, fiind foarte atent la temele aflate în programa șco­lară.

Aveam datoria ca la fiecare lecție să selectăm cel puțin cincisprezece versete, dacă nu și mai multe, din Sfânta Scriptură, pe care trebuia să le trecem într-un caiet special, pentru a putea dezvolta și argumenta apoi anumite subiecte ale învățăturii noastre de credință.

A predat în cursul superior Pastorală, și mai ales Dogmatică și Morală, fiind întotdeauna pre­o­cupat de aceste discipline, rămânând cu noi chiar și în afara orelor de curs.

Îmi revin între amintiri orele din zilele când se apropia vacan­ța de Crăciun. Înaintea acelei perioade se făceau pregătiri intense pentru serbarea organizată cu prilejul Nașterii Domnului, care, în anii â80 ai veacului trecut, se desfășura doar în școlile de teologie.

Erau multe repetiții la cor, la urături și tradițiile de peste veacuri, astfel încât ultimele ore erau trecute cu vederea; nu însă și în cazul celor predate de părintele profesor Gheorghe Onofrei. Odată ne-a găsit făcând curățenie generală în clasă; era obiceiul ca, înaintea sărbătorilor ori a unor vizite importante, să rașchetăm parchetul, să ștergem geamurile, băncile și dulapurile din clasă, să ne înnoim clasa în care petreceam mult timp spre a descoperi câte ceva din slovele adânci ale teologiei. Părintele profesor ne-a îndemnat să așe­zăm băncile la locul lor și să luăm notițe. Ne-a predat până când s-a încheiat ora. Am înțeles mai târziu că această atitudine scotea la iveală de fapt acrivia științifică a profesorului, izvorâtă din iubirea plină de responsabilitate părintească pe care o purta celor ce îi erau încredințați spre trudnica îndrumare pe cărările Teologiei.

Datorită râvnei sale și programului imprimat în anii aceia, cei mai mulți dintre elevii Seminarului de la Mănăstirea Neamț au fost admiși la Institutul Teologic fără să urmeze ore suplimentare de meditație.

Sfântul Ioan Gură de Aurspunea: „Nu există artă mai frumoasă decât cea a educației. Educatorul creează un chip viu. Uitându-se la el, se bucură și oamenii, și Dumnezeu”. Din acestea noi înțelegem că pentru această artă trebuie oameni minunați și dăruiți de Dumnezeu cu mulți talanți.

Învățătorul și diaconul Ion Creangă îi îndruma pe dascăli: „Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei blând, învățați-i ce e de folos, fiți drepți. Nu vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletele copiilor, că-i păcat. Profesoratul nu e o meserie. E artă, asemenea cu Preoția. E un apostolat.”

Nici un profesor nu-i desă­vârșit, dar privim către unii dintre ei ca spre modelul ideal. Adevăratul și marele Învățător este doar Mântuitorul Iisus Hristos. Va trebui să privim către El mereu. Doar El are cuvintele Vieții Veșnice.

Am urmărit în anii de școală și activitatea pe care părintele profesor Gheorghe Onofrei a desfă­șurat-o la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din comuna Vânători, Neamț. Era elegant în exprimare și ținută, slujea frumos și cu răbdare.

L-a înconjurat cu multă aten­ție pe venerabilul și mai vârstnicul preot Vladimir Bârliba, care slujise vreo cincizecide ani în parohia amintită. Părintele Vladimir provenea din a cincea sau a șasea gene­rație de preoți ai familiei Bârliba și îi devenise părintelui Onofrei socru, după căsătoria acestuia cu fiica lui, Rodica, medic stomatolog, care i-au dăruit doi nepoți, Bogdan și Ștefan. Părintele Vladimir era foarte popular și iubit de sătenii din Vânători, întrucât găsea timp pentru fiecare, fiind blând și totdeauna binevoitor.

Părintele profesor Gheorghe Onofrei a introdus mai multă disciplină și o anumită autoritate a sacerdotului, totuși era atent și pastoral cu parohienii.

Am slujit împreună cu sfinția sa la multe evenimente din viața satului și a comunei Vânători, la multe Sfinte Liturghii, împreună cu câțiva dintre colegii mei. Uneori părintele ne invita la câte un sătean mărinimos care organiza o agapă, cunoscând astfel, în anii aceia, specificul acestei zone din Ținu­turile Neamțului, oamenii şi felul lor de a fi.

Aș mai aminti și de perorațiile părintelui profesor Onofrei: „Prie­tena dumitale (n.n., a elevului seminarist) trebuie să fie cartea. Cărțile sunt prieteni adevărați”; Blondele întotdeauna trișează sau Crima de la etajul 40 nu sunt lecturi pentru elevul seminarist care permanent ar trebui să aibă în buzunar, chiar și-atunci când așteaptă să intre la masa la cantină, un dicționar; să mai învețe un cuvânt în greacă sau latină; să mai învețe un verset al Scripturii”.

Mai spunea uneori: „Poarta Seminarului stă de dimineața până seara larg deschisă. Nu vă obligă nimeni să stați aici, dacă nu vă place atmosfera locului și cartea...”; „Cartea e un prieten bun”.

Sunt încă multe alte amintiri legate de părintele profesor Gheor­ghe Onofrei. Păstrez cu drag în inima mea bucuriile și zâmbetele ce ni le împărtășea adeseori și înțeleg încercările prin care oamenii trec uneori în drumurile vieții.