Aşezământul românesc din Ierusalim - pagini de istorie (II)

În câteva rânduri de jurnal oferim în continuare cititorilor câteva date istorice din viaţa bisericii româneşti şi a Reprezentanţei Patriarhiei Române în Ierusalim amintite odată cu pomenirea, după calendarul ierusalimitean, a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, ocrotitorul acestui sfânt lăcaş.

Biserica şi căminul de la Ierusalim reprezintă o lucrare de valoare a arhitecturii tradiţionale româneşti. Se regăsesc simetria şi eleganţa arcadelor, linia de cupolă, distincţia, armonia, proporţia şi duhul de credincioşie al ctitorilor de mănăstiri voievodale din plaiurile Carpaţilor. În mod deosebit catapeteasma bisericii din corpul căminului este o adevărată capodoperă. A fost sculptată în lemn, la Mănăstirea Căldăruşani-Ilfov, unde se înfiripase un atelier de sculptură bisericească, de către protos. Ieronim Anania Balintoni, un priceput mânuitor al dălţii, ajutat de ucenicii lui. Ca model a avut lucrarea similară din paraclisul Reşedinţei patriarhale din Bucureşti, operă din secolul al XVIII-lea. Era de trei ori mai mare decât tâmpla bisericuţei de la Iordan. A fost poleită cu aur veritabil, patinat, de către Dumitru Rădulescu din Bucureşti, pentru suma de 60.000 lei.

Icoanele tâmplei au fost pictate în stil bizantin de către pictorul Dimitrie Belizarie, pentru suma de 119.000 lei, achitată în trei rate. Uşa principală de la intrarea în cămin a fost confecţionată de sculptorul Grigore Dumitrescu din Bucureşti, pentru suma de 12.000 lei, din lemn de stejar de cea mai bună calitate, după planul întocmit de arhitectul Dumitru Ionescu-Berechet.

La începutul anului 1940, construcţia căminului era, în linii generale, încheiată, cu camerele mobilate şi pregătite să găzduiască pelerini, doar biserica mai trebuia pictată şi sfinţită. Au venit însă evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial, atât în Europa, cât şi în Orientul Apropiat, care vor duce la întreruperea vremelnică a legăturilor Patriarhiei Române cu Aşezământul românesc din Ierusalim.

Odată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul britanic a rechiziţionat bunurile imobile din Palestina aparţinând statelor angajate în război cu Anglia (Germania, Italia) şi le-a trecut în administrarea unui oficiu denumit Custodia Proprietăţilor Inamice, iar cetăţenii acestor state au fost internaţi.

După declararea stării de beligeranţă, clădirea căminului românesc din Ierusalim, cunoscută oficial sub numele de „hotel“, fiind considerată proprietate inamică, a fost rechiziţionată de guvernul englez, cu tot inventarul existent, şi trecută în administrarea Custodiei Proprietăţilor Inamice, care a organizat acolo birouri pentru personalul CID. (Criminal Investigation Departament), apoi cursuri pentru studenţii britanici aflaţi sub arme în vederea susţinerii examenelor universitare. În clădirea căminului au mai fost internaţi români aflaţi în Palestina, inclusiv călugări, şi ţinuţi sub stare de arest câteva luni, până s-a dovedit că nu prezintă pericol pentru autorităţile britanice. Tot acolo, unii români, plecaţi din ţară în 1941, au organizat, cu permisiunea autorităţilor britanice, postul de radio România liberă.

Abia după 23 august 1944, când situaţia României din punct de vedere internaţional s-a schimbat, patriarhul Nicodim a putut demara formalităţile de trimitere la Ierusalim a unui monah care să administreze bunurile Patriarhiei Române din Palestina şi să reprezinte acolo interesele noastre naţionale şi bisericeşti. Astfel, prin Decizia patriarhală nr. 4462/1944, a numit pe arhimandritul mitrofor Victorin Ursache, fost stareţ al Mănăstirii Neamţ, ca superior al Aşezămintelor româneşti din Ierusalim şi Iordan. Însă abia în 1947 au fost definitivate formalităţile care i-au permis să plece din România şi să se instaleze la Ierusalim.

Pentru a elibera de rechiziţie clădirea căminului românesc din Ierusalim, considerat de autorităţile publice locale drept o instituţie laică, patriarhul Nicodim, la propunerea arhimandritului Victorin Ursache, a aprobat prezidial, la 20 mai 1947, ca în cămin să ia fiinţă mănăstirea românească Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Ierusalim - lucru care, până la urmă, nu s-a realizat. Totuşi, în urma insistenţelor arhimandritului Victorin, prin decizia guvernului local nr. 1661, publicată în Foaia Oficială a Palestinei, din 15 aprilie 1948, s-a aprobat ca proprietăţile româneşti să fie eliberate de sub starea de rechiziţie.

Cu toate acestea, trei ani imobilul nu a fost ocupat de nimeni. La 1 aprilie 1951, Comisiunea de rechiziţiuni de pe lângă Guvernatorul Districtului Ierusalim a rechiziţionat imobilul, pe baza unui ordin care a fost valabil până pe 13 aprilie 1957, predându-l (minus biserica) Ministerului Educaţiei, iar apartamentul din curte a fost dat paznicului Mose Gruber, fără nici un titlu de posesiune şi fără a plăti chirie. Chiar şi după încetarea valabilităţii ordinului de rechiziţie, Ministerul Educaţiei a continuat să folosească imobilul, căruia i-a făcut modificări pentru a-l adapta nevoilor sale.

În ciuda intervenţiilor avocatului Israel Weiberg - angajat de Legaţia română din Ierusalim - pe lângă autorităţile locale, acestea nu au fost dispuse să elibereze imobilul curând, fiind predat Patriarhiei Române doar la 28 august 1963, prin stăruinţa arhimandritului Lucian Florea, numit din ianuarie în funcţia de „Superior al aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan şi reprezentant al Patriarhiei Române la Locurile Sfinte“. În momentul preluării imobilului, clădirea era într-o stare avansată de degradare: nu mai era nici un fel de mobilier în biserică, nu exista instalaţie electrică, instalaţie de apă, uşă la intrare, nici clopotniţă, iar pe pereţi erau multe urme de gloanţe. După reparaţii, biserica a fost pictată de Gh. Popescu şi Niculina Dona, iar icoanele din catapeteasmă au fost realizate de pictorul Iosif Keber.

La propunerea arhimandritului Lucian Florea, în iunie 1965, Sfântul Sinod a aprobat noua denumire a aşezământului: Reprezentanţa Patriarhiei Române din Ierusalim. Pe parcusul vizitei oficiale a delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române din perioada 20-30 mai 1975, condusă de patriarhul Iustinian, biserica Reprezentanţei a fost sfinţită pe 28 mai, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, la slujbă asistând patriarhul Benedict al Ierusalimului, înalţi ierarhi, reprezentanţi ai autorităţilor de stat, precum şi 250 de credincioşi români aflaţi la Ierusalim.

Având în vedere faptul că, an de an, numărul pelerinilor din România, care mergeau să se închine la Locurile Sfinte din Israel şi Palestina, era tot mai mare, rând pe rând, superiorii Aşezământului au făcut dotări şi îmbunătăţiri atât la cămin, cât şi la biserică. Astfel, succesiv, s-a făcut extinderea căminului, prin supraetajarea clădirii anexe din curtea bisericii şi a scării aferente, rezultând camere, în plus, un mic hol de intrare şi un grup sanitar, precum şi o scară până la etaj. Camerele au fost tencuite în interior şi amenajate pentru cazarea pelerinilor. De asemenea, s-a refăcut şi completat instalaţia de încălzire centrală din imobilul bisericii şi căminului, dar şi din clădirea anexă, cu materiale şi instalatori trimişi de Patriarhie, şi s-a îmbogăţit inventarul cu unele obiecte de uz casnic primite din ţară. Totodată, s-a racordat imobilul căminului la reţeaua de canalizare a oraşului şi s-au efectuat diferite lucrări de întreţinere.