Aspecte morale ale transplanturilor de organe de la persoane decedate

În vieţile Sfinţilor ni se spune că papa Felix (526-530) zidise la Roma o frumoasă biserică numită Miranda, care avea praznicul „Sfinţii doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian“. Aici slujea ca diacon un oarecare Iustinian, care suferea de o boală cumplită, îi putrezea carnea de pe un picior din cauza cancerului. Minunea vindecării este povestită astfel: „...iată că în somn credinciosul diacon i-a văzut pe Sfinţii Cosma şi Damian arătându-se cu alifii, şi unul dintre cei doi sfinţi a spus celuilalt: Unde vom găsi carne proaspătă pentru a înlocui carnea putredă pe care o vom tăia? Celălalt sfânt a răspuns: Astăzi a fost îngropat un negru în cimitirul Sfântul Petru de la Lei. Să îi luăm unul din picioare şi să i-l punem slujitorului şi diaconului nostru. Şi cei doi sfinţi doctori au făcut aşa. După care i-au dat diaconului piciorul negrului şi au pus în mormântul aceluia piciorul bolnav. Trezindu-se şi văzându-se vindecat şi cu un picior negru în locul celui bolnav, diaconul a povestit visul său şi minunea care a urmat. Mulţimea a alergat atunci la mormântul negrului şi, deschizându-l au descoperit că unul dintre picioarele lui lipsea şi că în locul lui se găsea piciorul putred al diaconului Iustinian“. Abia secole mai târziu pictorul monah Fra Angelico pictează această minune într-un tablou aflat până astăzi în altarul Bisericii „Sfântul Marcu“ din Florenţa.

Cu toate că efectele transplantului de organe de la persoanele decedate la cele vii sunt salutare, iar Biserica nu interzice această practică, totuşi există riscuri şi devieri ce trebuiesc evidenţiate nu ca să fie înlăturate, fiindcă chiar practica prudentă demonstrează imposibilitatea, ci pentru a se revizui anumite atitudini.

Din analiza practicii transplantului de organe, în contextul societăţii declarată post-modernă şi adesea post-creştină, rezultă percepţii străine asupra trupului, ca fiind doar o adunătură de organe utilizabile/comerciabile şi asupra sinelui, ca fiind doar ceva mintal. În procesul de a transforma pacienţi aflaţi în stări „irecuperabile“, diagnosticaţi cu moarte cerebrală, în potenţiali donatori de organe, anumite concepte creştine, revelaţionale, despre ce este persoana umană, sunt ignorate. Astfel, organele unui potenţial donator apar ca fiind „bunuri de schimb“.

Pentru a ne putea da acceptul în cazul unui transplant de organe, trebuie să analizăm preţul plătit pentru aceste tehnici minunate.

Un prim tribut îl reprezintă modificarea sau confuzia cu privire la conceptul de moarte. Tehnicile medicinii moderne introduc mereu noi concepte cu privire la moartea biologică şi noi criterii cu caracter schimbabil şi contestabil, după care cineva poate fi declarat decedat. Un al doilea tribut îl reprezintă revizuirea forţată a noţiunii de persoană şi desacralizarea trupului, care este părtaş al harului Sfintelor Taine şi al Învierii. Apoi, inevitabil, survine întrebarea retorică: cui aparţine trupul nostru neînsufleţit sau cine are drepturi de proprietate asupra lui?

În primul rând trebuie ştiut că înainte de 1960 unicul criteriu de a stabili decesul unei persoane spitalizate era cel cardio-pulmonar, adică lipsa respiraţiei şi a bătăilor inimii (fapt uşor sesizabil şi determinabil chiar şi pentru ochiul necunoscător). După 1967, succesul unor transplante de organe (primul transplant de organe - rinichi - din istorie este înregistrat la un spital din Boston, SUA pe 20 decembrie 1954) şi invenţia aparaturii de menţinere a respiraţiei şi a pulsului artificial impun stabilirea exactă a criteriilor după care o persoană este declarată decedată, pentru a i se putea recolta anumite organe vitale. În august 1968, un Comitet de medici de la Harvard consideră ca unic criteriu „coma ireversibilă“. Lucrurile avansează astfel încât la numai 2 ani moartea totală a creierului devine cel mai sigur principiu după care poate fi diagnosticat decesul unei persoane. Astfel, pentru lumea medicinei, care de multe ori se înscrie în traiectoria trasată unilateral de către ştiinţele exacte, lipsa strictă a activităţii cerebrale înseamnă şi dispariţia persoanei, iar ceea ce este lăsat în urmă în trup, nu este decât un complex proces mecanic (este ştiut că şi după moartea creierului anumite activităţi biologice sunt continuate de către organism - creşterea unghiilor, a părului, gestaţia unui copil, hrănirea şi digestia, etc.).

Ultimele congrese medicale variază în privinţa stabilirii unui criteriu unic: fie moartea cerebrală definită ca o comă ireversibilă cu abolirea reflexelor, fie pierderea conştiinţei combinată cu încetarea sistemului cardio-pulmonar. Oricare ar fi criteriile şi testele de depistare, trebuie subliniat că cele două mari funcţii ce-l compun pe om ca persoană integră (conştiinţa şi funcţiile somatice) sunt situate în părţi diferite ale creierului - partea superioară şi cortexul se ocupă de conştiinţă, iar partea inferioară coordonează funcţiile somatice. Sunt foarte numeroase cazurile când un pacient se află doar în moarte cerebrală parţială, fiind afectată doar una dintre cele două părţi ale creierului. Atunci intervin adevăratele dilemele morale, fiindcă nimeni nu poate afirma că o persoană lipsită de conştiinţă este mai puţin o persoană, aşa cum nici un alienat mintal, un embrion sau o persoană care doarme nu sunt mai puţin persoane. La fel, o persoană paralizată total, dar deplin conştientă nu este mai puţin persoană. Vom continua analiza implicaţiilor pe care le au transplanturile de organe de la persoane decedate, într-un număr viitor.