Au urcat pe eşafod cântând în faţa ghilotinei

Cei mai mulţi asociază Revoluţia franceză (1789-1799) cu idealurile înalte şi cu deviza „libertate, egalitate, fraternitate“. Puţin ştiu că preţul plătit a fost mare. Mii de persoane nevinovate au fost ucise. Pe lângă metoda ghilotinării, au fost aplicate, pe mii de victime, metoda de ucidere prin înec sau cea prin împuşcare. Alţii au fost îmbarcaţi pe nave-închisoare şi lăsaţi să moară. A fost inventată şi „căsătoria republicană“, care consta în legarea de subsuori a unui tânăr de o tânără şi aruncarea lor în apă.

De la început, acţiunea Adunării Constituante a fost îndreptată împotriva Bisericii. Mănăstirile au fost desfiinţate prin lege, iar bunurile Bisericii au fost confiscate. „Constituţia civilă a clerului“, votată la 12 iulie 1790, impunea, printre altele, o nouă structură a Bisericii din Franţa, care echivala cu o separare de Roma, episcopii şi preoţii fiind aleşi de popor şi numiţi în funcţie de autorităţile revoluţionare civile. La 24 iulie 1790 a fost publicat un decret care obliga pe toţi preoţii să depună un jurământ de fidelitate faţă de noua Constituţie. Au urmat alte decrete care prevedeau sancţiuni pentru „refractari“: exilarea, închisoarea, condamnarea la moarte. Pedepsiţi erau şi cei care îi ascundeau sau nu-i denunţau pe „refractari“.

Ca urmare a unor astfel de dispoziţii, în întreaga Franţă a început vânătoarea „refractarilor“. Închisorile s-au umplut.

Pentru mulţi deţinuţi s-a luat decizia ca din toate colţurile Franţei să fie duşi în convoaie spre trei porturi: Bordeaux, Blaye şi Rochefort. Transportul, făcut de obicei cu căruţe trase de boi, dura săptămâni şi luni, în funcţie de distanţa faţă de portul de destinaţie. Cetăţenii localităţilor prin care urmau să treacă „duşmanii poporului“ erau pregătiţi de echipe de revoluţionari cum să-i primească.

Numai la Rochefort, între 11 aprilie 1794 şi 7 februarie 1795, au fost încarceraţi şi puşi pe nave 827 de preoţi şi călugări. Dintre ei au murit 542, iar supravieţuitorii, în număr de 285, au fost puşi în libertate la 12 aprilie 1795.

Alţii au fost ghilotinaţi. Biserica a amintit, în ziua de 17 iulie, martirajul a 16 călugăriţe carmelite desculţe de la Mănăstirea Întrupării din Compicgne, ucise cu ghilotina la Paris în urmă cu 215 ani, la 17 iulie 1794.

Având circa 13.000 de călugăriţe, „carmelitele desculţe“ constituie astăzi cel mai numeros ordin contemplativ de femei din Biserică. Ele aparţin ordinului mendicant intitulat „Fraţii Sfintei Fecioare Maria de la Muntele Carmel“, purtând haină cafenie cu scapular şi glugă. Prima lor regulă a fost aprobată de papa Honoriu al III-lea, în anul 1226.

Cele 16 călugăriţe, beatificate la 27 mai 1906 de papa Pius al X-lea, au refuzat să depună jurământ de fidelitate faţă de „Constituţia civilă a clerului“. Închise în închisoarea de la Conciergerie, deja plină de preoţi şi călugări, au fost condamnate la moarte de tribunalul revoluţionar pentru fidelitatea lor faţă de viaţa consacrată, pentru „fanatism“, cum era definită devoţiunea faţă Iisus şi Maica Domnului. Trupurile lor au fost aruncate apoi cu cel mai mare dispreţ într-o groapă comună.

Ultimele ore trăite de călugăriţele carmelite sunt descrise de scriitorul Georges Bernanos (1888-1947) în cartea „Dialogul carmelitelor“ sau „Gertrude von Le Fort“. El arată cum călugăriţele au urcat pe eşafod cântând sau rostind cu glas tare o rugăciune. Înainte de a fi ghilotinate, Maica Tereza a Sfântului Augustin, superioara lor, le-a încurajat şi a primit de la ele profesiunea reînnoită a vieţii lor călugăreşti.

În afară de cei 16 martiri, alţi 358 de martiri, victime ale Revoluţiei franceze, au fost beatificaţi la date diferite, în alte şapte procese separate, ultimele fiind la 19 februarie 1984 (99 de martiri din Arvillé, aproape de Angers, beatificaţi de Ioan Paul al II-lea) şi la 1 octombrie 1995 (64 de preoţi şi călugări martirizaţi la Rochefort, beatificaţi de Ioan Paul al II-lea).

În anul 1989 s-a sărbătorit bicentenarul Revoluţiei franceze. Cardinalul Jean-Marie Lustiger (1926-2006), în numele preoţilor victime ale terorii, a refuzat să participe la sărbătoarea bicentenarului.

Curajul şi exemplul martirilor Revoluţiei franceze surprind şi astăzi pe cei care se apleacă să studieze ce s-a întâmplat atunci. De exemplu, deţinuţii îmbarcaţi pe una dintre navele din portul de Rochefort au redactat şi apoi au adoptat, chiar la începutul detenţiei lor, o rezoluţie în nouă puncte. Primul punct suna astfel: „Nu ne vom lăsa dominaţi de griji inutile în legătură cu eliberarea noastră, dar ne vom strădui să profităm de timpul detenţiei pentru a medita asupra trecutului, luând hotărâri sfinte pentru viitor, găsind în detenţia fizică libertatea spirituală. Vom considera ca o greşeală de nesupunere faţă de voinţa lui Dumnezeu cel mai mic murmur, cel mai mic semn de nerăbdare şi mai ales dorinţa exagerată de a căuta noutăţi ce ne-ar fi favorabile şi ne-ar împiedica să ne concentrăm şi să trăim reculeşi, în supunere totală faţă de voinţa lui Dumnezeu, alungând din suflet orice griji în legătură cu viitorul nostru“.