Aurul cel curat al cuvintelor dumnezeieşti (II)

Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur despre monah sunt cutremurătoare: „Călugărul este ca un vultur care zboară la mare înălţime, care n-ar putea fi prins niciodată într-un laţ de vrăbii. Pentru ce pricină va putea să-l vatăme vreun om? Bani n-are, aşa că nu-i este teamă de hoţi. Patrie nu are, aşa că nu-i este teamă de surghiun. Slavă nu doreşte, aşa că nu-i este teamă că-şi va pierde slava. Mai rămâne un singur lucru, moartea, dar, în această privinţă mai ales, nimeni nu va putea să-l întristeze, căci, dacă îl ameninţă cu moartea, îi face cel mai mare bine, îl trimite spre cealaltă viaţă, dorită de el, spre care sunt îndreptate toate faptele şi toate gândurile lui. Astfel moartea, departe de a fi o pedeapsă, este o scăpare de dureri, un sfârşit al sudorilor, odihnă“ (în „Apologia vieţii monahale“).

În „Apologia vieţii monahale“, slăvitul arhiepiscop al marii cetăţi a Constantinopolului arată că toţi oamenii, nu doar monahii, trebuie să urce drumul către vârful muntelui unde se află mântuirea: „Pavel când ne porunceşte să imităm chiar pe Hristos şi nu numai pe ucenicii Lui, pe monahi, când spune că mare osândă îi aşteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poţi spune că monahii sunt datori să aibă o vieţuire creştină superioară laicilor? Toţi oamenii trebuie să se urce la această vieţuire creştină superioară. Decăderea morală a societăţii omeneşti îşi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieţuire creştină desăvârşită, pe când toţi ceilalţi au îngăduinţa să trăiască în trândăvie, dispreţuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi şi laici, ni se cere aceeaşi vieţuire creştină desăvârşită. Susţin asta cu toată tăria, dar, mai bine spus, n-o susţin eu, ci Hristos, Care va judeca faptele noastre“ (în Apologia vieţii monahale).

Amintiri de suflet

În acest an comemorativ al slăvitului martir Ioan Gură de Aur, neegalat vreodată în măiestria cuvintelor, aştern pe hârtie câteva date şi amintiri legate de acest mare dascăl al pocăinţei.

La 13 noiembrie 1977, în ziua când împlineam 11 ani, a avut loc, într-un cadru solemn, un eveniment rar pentru acea vreme: sfinţirea Bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ de la Fălticenii-Vechi, un locaş istoric, cu tradiţie în zonă şi cu legături speciale pentru marele povestitor Ion Creangă, care-o cerceta în vremea studiilor sale la Şcoala de Cateheţi din Fălticeni. În ziua aceea m-am apropiat cu sfiala vârstei şi a neştiinţei mele de Sfântul Altar şi de noul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, de curând instalat, Teoctist, acum patriarhul de fericită pomenire şi pioasă amintire.

Blajinul mitropolit mi-a întins cârja ce o purta, invitându-mă alături de el până la sfârşitul slujbei. Îmi amintesc şi acum, după trecerea a 35 de ani, de fiorul acelei slujbe şi de vorba plină de bunătate a mitropolitului. L-am asemuit, în nepriceperea mea, cu ierarhii din icoane, pe cel care venise la Fălticeni cu răbdare multă şi cucerise inimile credincioşilor prin slujirea impecabilă şi cuvintele izvorâte dintr-o inimă arzândă.

Întâmplarea de la Fălticeni, din ziua pomenirii Sfântului Ioan Gură de Aur (13 noiembrie 1977), am legat-o de altă minune şi bucurie pe care sfântul mi-a făcut-o. Era prin anul 2002 sau poate 2003. Într-o zi de vacanţă, treceam prin Bucureşti şi poposeam într-o mănăstire care mi-a fost întotdeauna primitoare, Darvari, unde rezida Preasfinţitul Episcop-vicar patriarhal (de atunci) Ambrozie.

Printr-o anume împrejurare, fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist a aflat de prezenţa mea acolo şi, la ceas de seară, m-a poftit, cu nemeritată atenţie (pentru mine), la Palatul Patriarhal. Cu ceva timp în urmă primisem hirotesia întru arhimandrit şi mi-a dat un semn de preţuire patriarhală. După cuvintele-i de aur şi prospeţimea amintirilor, înainte de plecare, Patriarhul Teoctist mi-a spus să mai zăbovesc câteva clipe. S-a dus în chilie, de unde a revenit cu o icoană. Întru smerenia sa mi-a spus că se desparte greu de lucrurile pe care le are, la fel în cazul acestei icoane pe care o primise de la un mitropolit grec. Mi-a oferit-o şi m-a binecuvântat. Când am privit-o, am rămas fără cuvinte. Icoana îl reprezenta pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Ce-a fost atunci în sufletul meu nu vă pot spune: uimire, bucurie, o lacrimă chiar. Păstrez de-atunci icoana în chilia mea şi nu pot tâlcui întâmplarea decât ca o minune a Sfântului Ioan Hrisostom către umila mea persoană.

Am mai avut apoi câteva bucurii pe care sfântul mi le-a oferit. Într-o vizită la Muntele Athos, mă aflam în drum spre chiliile româneşti de la Schitul Lacu. Am oprit atunci la cunoscuta Mănăstire Filoteu. Era pe la prânz, la vremea odihnei pentru călugării atoniţi. În mod obişnuit, pelerinii se pot închina la moaştele sfinţilor numai după slujba Vecerniei. Atunci, în timpul amintitei vizite, a apărut un ieromonah, parcă anume trimis de cineva, care ne-a întrebat dacă dorim să ne închinăm la moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur (la mâna dreaptă pe care mănăstirea o păstrează). Tot aşa, cu ani în urmă, la Mănăstirea Vatoped m-am închinat la capul marelui arhiepiscop şi la urechea rămasă neputrezită după trecerea celor 1.600 de ani... La urechea aceea, după mărturia Sfântului Proclu, Arhiepiscopul Constantinopolului, Apostolul Pavel îi spunea cuvinte „negrăite“, în chilia palatului arhiepiscopal unde lucra, până noaptea târziu, la tâlcuirea epistolelor pauline.

În anul 2007, când s-au împlinit 1.600 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, ierarhul cel mai des pomenit de Biserica Ortodoxă a poposit şi la Iaşi, venind prin sfintele sale moaşte din Mitropolia de Stagon şi Meteora - Grecia, aducându-ne binecuvântarea şi îndemnul său de a sluji Biserica cu mai multă ardoare în vremurile pe care le parcurgem în drumul către Împărăţie.

Nu în ultimul rând, „a mai fost privilegiul şi darul binecuvântat de a mă întâlni cu marele ierarh chiar la Constantinopol, în Catedrala Patriarhiei Ecumenice, unde au fost aduse, în ultimii ani, parte din sfintele sale moaşte, păstrate mulţi ani la Roma, departe de locul propovăduirii sale.

La Constantinopol nu se mai întâlneşte slava de altădată a Bisericii, ca în vremea păstoririi iubitului ierarh Ioan Gură de Aur, dar amintirea lui se află pretutindeni. Cuvintele sale răsună, ca nişte îndemnuri mereu actuale, în bisericile care au rămas deschise în cetatea Sfântului Împărat Constantin şi în toată lumea.

Exilul marelui arhiepiscop s-a încheiat oarecum acum, pentru a treia sau a patra oară, odată cu readucerea moaştelor sale din Occident.

S-a reîntors la Constantinopol, locul cuvintelor de aur şi al trăirilor îngereşti, al Liturghiei săvârşite în prezenţa îngerilor şi a sfinţilor. Se spune că la sfârşitul veacurilor, în marea Biserică „Sfânta Sofia“ se va continua Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, întreruptă brusc în momentul venirii sultanului în amintita biserică. Credincioşii constantinopolitani spun că şi astăzi se aud, uneori, cântări îngereşti între zidurile „Sfintei Sofia“. Sunt poate glasurile celor care aşteaptă încheierea Liturghiei.

În fine, marea cinste pe care mi-o face Sfântul Ioan Gură de Aur este aceea a participării, în duminici ori zile de rând, la Liturghia al cărei autor este.

Bucuria şi taina acestei slujbe le păstrează fiecare în sufletul lui. Ea este, în primul rând, bucuria întâlnirii cu Mântuitorul Hristos Cel Răstignit şi Înviat, dar şi întâlnirea cu slăvitul Arhiepiscop, sfântul exilat, trădat, uitat şi martir. Sfântul meu preferat.