Avva Or și Sisoe despre smerenie

Avva Sisoe, unul dintre marii bătrâni ai Patericului, este cunoscut pentru smerenia sa abisală, dar și pentru cuvintele pe care le spune despre smerenie. La rândul său, a primit învățătura despre smerenie de la avva Or, ascetul cu care se încheie șirul părinților din colecția alfabetică a Apophthegmata Patrum. Ceea ce știm despre avva Or este foarte puțin, în afara celor 14 povestiri care îi sunt dedicate. Era un om de o mare virtute, care cultiva gândul prezenței permanente a lui Dumnezeu, „nu mințea niciodată, nu se jura, nu blestema pe nimeni și nu vorbea fără rost” (Or 2). Își păzea mintea curată. Ucenicului său îi zicea: „Vezi să nu aduci în chilia aceasta nici o vorbă străină” (Or 3).

Pe acest bătrân l-a întrebat avva Sisoe: „Spune-mi un cuvânt”. Și Or a răspuns: „Ai încredere în mine?” , iar când Sisoe a confirmat, i-a zis: „Du-te și ce vezi că fac eu, fă și tu”. Sisoe a vrut să înțeleagă mai precis, așa că a întrebat: „Dar ce văd la tine, părinte?” Și atunci bătrânul își oferă nestemata: „Cugetul meu este mai prejos decât al tuturor oamenilor”.

Cele două lecții primite de la avva Or vor fi integrate în chip cât se poate de natural de avva Sisoe. De exemplu, când un frate îi cere cuvânt bătrânului Sisoe, el răspunde: „De ce mă silești să vorbesc degeaba? Fă ce vezi!” (Sisoe 45). Iar, altădată, când un frate îi spune că amintirea lui Dumnezeu rămâne în sufletul lui, zice: „Nu este mare lucru să ai mereu cugetul împreună cu Dumnezeu, dar este cu adevărat mare lucru să te vezi pe tine mai prejos de orice făptură” (Sisoe 13).

Spiritualitatea ortodoxă este centrată în jurul smereniei. Nu pentru că smerenia ar fi mai mare decât dragostea (căci Dumnezeu dragoste este), ci pentru că abia smerenia este cea care face posibilă iubirea. Cu cât mai multă smerenie, cu atât mai multă dragoste. Relația dintre cele două virtuți este directă.

Avva Or s-a dovedit a fi un mare învățător, pentru că în el s-au întâlnit două calități pedagogice esențiale: cuvântul și întruparea biografică a învățăturii. Dacă aceste calități sunt importante în orice fel de relație învățător-discipol, cu atât mai mult ele sunt necesare în viața spirituală. Viața duhovnicească are nevoie de modele vii, pentru ca virtuțile să nu fie falsificate. Falsificarea virtuților este unul dintre cele mai subtile pericole ale vieții duhovnicești. În afară, gesturile pot părea identice: tăcerea celui smerit seamănă cu tăcerea celui trufaș, postirea celui curat seamănă cu postul celui care se laudă cu nevoința sa, iar rugăciunea celui simplu se poate confunda cu rugăciunea celui care caută să fie văzut. Ceea ce le deosebește este duhul, adică intenția ascunsă care le animă. Părinții pustiei știau că diavolul nu se teme atât de faptele bune, cât de curăția inimii. De aceea, cel mai mare pericol nu este lipsa virtuților, ci transformarea lor în mască.

Mai mult decât alte virtuți, smerenia are nevoie să fie predată prin „contagiune”, prin exemplul direct și molipsitor, așa cum fac avva Or și, mai apoi, avva Sisoe.