Avva Pamvo din pustiul egiptean

Este greu de găsit o imagine bună pentru a ilustra comunitatea părinților din deșertul egiptean. Fiecare dintre cei de acolo are propria strălucire. În clipa în care îi citești cu atenție descoperi farmecul și caracterul profund personal al fiecărui bătrân. În 18 iulie, Biserica a așezat pomenirea avvei Pamvo, de la care s-a păstrat doar un corpus de 14 povestiri. Cu toate acestea, prezența lui este foarte puternică și nu poate trece neobservat. Are toate darurile unui mare ascet. Este smerit și caută smerenia neîncetat. Prima apoftegmă despre el spune că s-a rugat timp de trei ani lui Dumnezeu să nu îl facă slăvit pe pământ: „Dar Dumnezeu i-a dat o asemenea slavă, încât nimeni nu se putea uita la fața sa din pricina strălucirii ei”.

Dacă între toate calitățile sale ar trebui să o căutăm pe cea care  îl individualizează cel mai mult în rândul celorlalți asceți, cu siguranță discernământul tăcerii ar fi marca sa distinctivă. Pe bătrân îl vedem în general ascultând fără să se grăbească vreodată să spună un cuvânt, iar atunci când vorbește,  are darul de a-i face fericiți pe cei care l-au ascultat. Tocmai pentru că nu este pripit în a deschide gura, poate să zică: „Pe Dumnezeu, de când m-am lepădat de lume nu m-am căit de vreun cuvânt pe care l-am rostit”. Sau în alt loc: „De când am venit în locul acesta din pustiu, de când mi-am ridicat chilie și am locuit în ea, nu îmi amintesc să fi mâncat vreodată pâine necâștigată de mâinile mele și nu regret nici un cuvânt pe care l-am rostit până acum. Și mă duc la Dumnezeu ca unul care încă nu a început să-L slujească”.

Avva Pamvo nu doar că nu mânca nimic din ceea ce nu câștigase cu mâinile lui, dar a ales să trăiască în mare sărăcie. Norma lui vestimentară era: „Călugărul trebuie să poarte o astfel de haină, încât, dacă ar arunca-o din chilie, ar rămâne acolo trei zile și n-ar lua-o nimeni”.

Deși era un om educat, bătrânul ascet știa că înțelegerea Scripturii ține de un cu totul alt registru decât cel intelectual. Avva Antonie cel Mare confirmă când avva Iosif zice despre un loc mai dificil din Scriptură că nu știe ce semnificație are. Adică afirmă o anumită rezervă față de propriile gânduri și păreri neinspirate de Duhul Sfânt. Avva Pamvo, „când era întrebat despre vreun cuvânt din Scriptură sau vreun lucru duhovnicesc, nu răspundea de îndată, ci spunea că nu știe. Și dacă stăruiai cu întrebările, nu-ți răspundea”.

Retras în adâncul deșertului, cu puține relații și contacte umane, avva Pamvo înțelege că pentru mântuire este capital să ai conștiința curată față de toți semenii. Din cele 14 apoftegme, două insistă asupra acestui lucru: „de mântuit te mânuiești dacă îți păzești conștiința pură față de aproapele tău”, iar în altă parte spune că frații trebuie să trăiască: „în mare asceză, păzind conștiința curată față de aproapele”.

Pentru avva Pamvo inima, centrul ființei, este esențială, de aceea zice: „Dacă ai inimă te poți mântui”. Ce înseamnă mai exact lucrul acesta probabil că aflăm din ultima povestire a setului care îi este dedicat. „Avva Teodor de la Ferme l-a rugat pe avva Pamvo: «Spune-mi un cuvânt». Cu chiu, cu vai el i-a zis: «Teodore, mergi și milostivește-te de toți. Căci mila găsește trecere la Dumnezeu»”.

Smerenie, tăcere lipsită de încrâncenare, răbdare, milă și dragoste sunt câteva linii care, puse împreună, ne dau o imagine fidelă a avvei Pamvo din deșertul egiptean, cel pe care Biserica îl pomenește în 18 iulie.