Bătrânii - tezaur neprețuit!

Înțelepciunea populară ne descrie viața așa cum este, întrucât concluziile trăitorilor celor fără prea mari pretenții, cu viață au­tentică și spirit exclusiv tradi­țional sunt definitorii, veridice, pure și de netă­găduit. Între maximele și cugetările din istoricele cuvinte româ­nești se regă­sește și proverbul Cine nu are un bătrân să și-l cumpere!

Meditând, reflectând și analizând asupra acestei sintagme, găsim oare actualitatea și conturarea ei faptică în societatea contemporană? Avem posibilitatea de a continua pe drumul bătătorit de opin­cile credinței ale bătrânilor noștri? Este o abordare arhaică și anacronică căutarea sfaturilor celor vârstnici și urmarea lor?

Păstrând proporțiile, sintagma Cine nu are un bătrân să și-l cumpere! poate fi înțeleasă într-un sens contextual modern și inovativ, pășind pe un vibe actual cu: Cine nu are un bătrân să îl caute!

Căutarea celor vârstnici comportă anumite trăsături dominante în jurul cărora gravitează un întreg sistem de valori perene, un important pilon de edificare culturală, socială și duhovnicească. Totodată, în aceste vremuri este atât de mare nevoie de neliniștea cea bună, care îl face pe om un râvnitor neostoit, transformându-l într-un apostol al Adevărului.

În vechime, bătrânii erau oamenii care for­mau chintesența decizională a comu­ni­tății. Respectați și prețuiți, ei ofereau în unele spețe răspunsurile necesare (pro­venite din strămoși și prin viu grai) diferitelor întrebări sau situații petrecute. Pe de altă parte, știința lor se datora experierii realităților vieții și a informațiilor pe care le păstrau asemenea unei comori de mare preț, din predaniile lăsate de că­tre înaintașii lor. Exista o conștiință co­mună a celor bătrâni de a perpetua Ade­vărul, și totodată de a-i conduce pe ceilalți, alături de preot, pe drumul către Împărăția cerească.

Într-o evoluție permanentă, tradiția a devenit informație, eludând adevărata ei valoare. În lumea cea mare, puține sunt popoarele ale căror rădăcini își găsesc sorgintea în trecutul lor, în glia pe care o locuiesc, aidoma originii poporului nostru, care străbate epocile istorice. Este rațională și justificată dragostea cultivată celor din trecute vremuri față de pământul și țara pe care au locuit-o, muncit-o și apărat-o. Aceasta este abordarea sănătoasă, cu valoare de exemplu pe care cei care, căutând bătrânii, află comorile nepieritoare ale vieții.

Se face vorbire despre modele, repere și călăuze, însă realitatea ne arată că ti­nerii sunt debusolați, fiind „întrari­pați” de setea spre înalt, de valorile metafizice și idealuri efemere, toate reducând abordarea lor pe o coordonată simplistă, contrare învățăturii scripturistice. (cf. 1 Ioan 2, 15).

Imaginea unui bătrân este cu precădere tabloul vieții, al experienței, științei, înțelepciunii, adevărului, iar căruntețea omului aduce cu sine respect și dorința de a învăța. De câte ori nu vedem asemenea imagini zilnic? Ne gândim, oare, la ceea ce este dincolo de imagine, ori de cuvinte?...

Cercetând bătrânii redescoperim o simbolică succesiune a învățăturii populare, care definește și particularizează fiecare popor. Nu întâmplător în ultimii ani, Biserica Ortodoxă Română, prin Anii omagiali și comemorativi, a promovat, ac­tualizat și evidențiat lumea satului, personalitățile care în modernism sunt umbrite de tehnologia orbitoare, expe­riența de necontestat a celor care au îm­bo­gățit țara și neamul, precum și tinerii, bătrânii și bolnavii.

De ce este importantă abordarea unui model bătrân sau căutarea adevărurilor celor care sunt la senectute?

Este de notorietate că parcursul sau direcția pe care evoluează un om se hotă­răște cu precădere la tinerețe. Un părinte duhovnicesc spunea: Din lucrurile mici se văd cele mari, iar altul afirma: Cine se pregătește, deja este! Aidoma cugetărilor anterioare se petrece și viața fiecărui om, indiferent de domeniul de activitate, obârșia sau educația sa.

Încă din perioada de formare, raportarea la cei bătrâni este una sănătoasă, care menține spiritul viu, dinamic și an­­grenează spiritul uman într-o realitate de necontestat. (cf. Eclesiastul 11, 10).

Conștiința lucrătoare și libertatea responsabilă ne arată fiecăruia că tot ceea ce dobândim în afara credinței nu este veșnic! Mai cu seamă, exemplele antecesorilor noștri ne ajută și întărește această certitudine. Dragostea conjuncturală a apropiaților, efortul depus cu nesaț, partea economică, încrederea în situații și contexte, ne risipesc sufletul și-l molestează, întrucât abordarea noastră a fost finită, fără implicații ale Domului Hristos. Fără comuniunea cu bătrânii care au înțeles sensul existenței creștine, fără smerenie și consultare în lumina Evangheliei, omul se găsește părăsit și singur, contemplând finitudinea ființei sale.

Cercetarea vieții bătrânilor ne arată că viața noastră trebuie să aibă un punct central: Mântuitorul Iisus Hristos.

Învățând din exemplele pe care ei le lasă în urma trecerii pe acest pământ, fie că sunt luminoase, ori opace, fie că înțelegem din eforturile, proiectele, realizările ori eșecurile lor, atitudinea noastră trebuie raportată la Norma tuturor timpurilor: Mântuitorul Iisus Hristos.

Comuniunea cu bătrânii și continuitatea filiației spirituale oferă un parcurs luminos istoriei viitoare. Generațiile ante­rioare, fie că au trăit vremuri mai ușoare sau dificile, au făcut un lanț al suc­ce­si­vității abordării sănătoase, unul de ne­des­părțit, oferind unitate în diversitatea provocatoare a fiecărei epoci, prin lucrarea Duhului. Sfântul Vasile cel Mare spune: De la El pentru că este cauza celor care există, conform voinței lui Dumnezeu Tatăl. Prin El pentru că Lui I se datorește conservarea tuturor, după ce le-a zidit pe toate, a adăugat fiecăruia dintre cele făcute pentru conservare. De aceea, cu o dorință irezistibilă și o dragoste de negrăit către El, Stăpânul și Dătătorul vieții, s-au îndreptat toate, așa cum s-a scris: ochii tuturor privesc cu speranță spre Tine (Ps. 122, 15) și iarăși: toate nădăjduiesc în Tine. (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, cap. 5, în PSB, vol. 12, p. 24).

Bătrânii trebuie înțeleși ca persoane respectabile, care prin lumina vieții lor au urmat preceptele evanghelice, arătându-ne cum trebuie să trăim pentru a fi bineplăcuți lui Dumnezeu. În întreaga lor experiență, au fost, asemenea Sfântului Apostol Pavel, păzitori ai comorii încredințate (conform 1 Timotei 6, 20) și astfel au devenit exemple strălucitoare, autoritate comportamentală și pedagogi ai vieții creștine sănătoase. De multe ori bătrânii sunt factori de inspirație pentru tineri, arătându-le prin cuvânt și faptă adevărata valoare a omului.

În mănăstire, atunci când monahul în­­tâmpină o ispită, cere sfat și povață bă­­trânului părinte sau avvei, fiind în­cre­dințat că prin glasul lui, Duhul Sfânt vor­­bește, întrucât se arată lucrătoare ex­pe­riența rugăciunii și a vieții călu­gă­rești, a învățăturilor însușite de acesta de la părinții bătrâni pe care i-a întâlnit și la care s-a raportat cu smerenie.

Instituția uceniciei dintre un bătrân și un tânăr novice arată tocmai predania continuității într-un duh eminamente monahal. Atunci când un tânăr dorește să-și închine viața lui Dumnezeu, în perioada noviciatului, este încredințat unui părinte bătrân pentru a-l povățui duhovnicește și pentru a constata dacă asumarea vieții monahale poate fi împlinită cu gând curat.

Bătrânii temperează comportamentele înțelese greșit. Fiecare dintre noi, atunci când greșeam în copilărie, eram îndrep­tați cu bunătatea proverbială a bunicilor. Încă de atunci, respectul față de bătrânii noștri se contura în con­știința noastră, rapor­tându-ne cu o dragoste aparte față de persoanele care ne oferă educația. Cine poate egala în această viață dragostea părinților și a bunicilor sau sfaturile înțelepte oferite la gura sobei în iernile geroase, când copiii ajungeau acasă de la săniuș?...

Este regretabil că în prezent se întâlnesc idei și abordări trunchiate, neinspirate și risipitoare de neîncredere precum: bătrânii sunt povară!, nu avem nevoie de sfaturi învechite!, ce să știe ei, bătrânii?!, bătrânii sunt inutili! Toate acestea arată cât de simplistă, lipsită de consistență și con­știință este viața unor oameni (nu a tuturor!). Se arată prin ceea ce rostește ca fiind un om singur, fără înțelegerea trecutului și a comuniunii, dorindu-se autocrat. Însă, experiența istoriei și trecutul Bisericii ne arată că abordările care nu-L conțin pe Dumnezeu sunt asemenea unei frunze în vânt... (cf. I Timotei 5, 1).

Fiecare bătrân este un tezaur nepre­țuit! Experiențele fiecăruia sunt unice, iar trăirile credin­ței, inedite! Atunci când toată viața acumulezi lumină în ini­ma ta, este folositor să oferi și celor­lalți din bucuria sălășlui­rii Duhului, iar ceilalți, când vor ajunge bătrâni, să facă aidoma înaintașilor, ca astfel, cre­dința, nădejdea și dragostea să fie duse mai departe!