Betania și ultima călătorie spre Ierusalimul pământesc

De câte ori am călătorit în Betania, însoțit de grupuri de pelerini, aveam cuvintele Evangheliei aproape. La mormântul lui Lazăr, la popasul Mântuitorului din casa fariseului Simon sau în alte locuri, citeam din referatul biblic, amintindu-ne ce se întâmplase acolo în vremea când Mântuitorul Hristos oferea ucenicilor și celor care Îl însoțeau cuvintele vieții veșnice.

Situată nu prea departe de Ierusalim, la mai puțin de trei kilometri de Valea Cedrilor (Chedronului), Betania este un sat care s-a dezvoltat într-o conjunctură nefericită, de construcții haotice, dezordine, nerespectând decât prea puțin vechea așezare a localității, care mai păstrează doar câteva grădini și locuri aflate în custodia ortodocșilor sau a călugărilor franciscani. În rest, s-a clădit peste tot cum și ce s-a putut, astfel încât localitatea nu mai păstrează taina locurilor despre care vorbește Evanghelia.

Betania este situată pe versantul de est al Muntelui Măslinilor, de unde, într-o anumită direcție, se poate merge până la Ierihon, vechea cetate cu istorie neîntreruptă.

Pelerinii care ajung în Betania sunt interesați în chip special de mormântul lui Lazăr.

Evanghelia vorbește despre popasul sau șederea Mântuitorului în acest loc. El, Care venea de multe ori la Ierusalim împreună cu ucenicii, avea nevoie de puțină odihnă îna­inte de a ajunge în preajma templului, unde toți fiii lui Israel erau obligați să se închine la marile sărbători. Cuvântul Betania înseamnă, de fapt, Casa lui Anania, localitate amintită în scrierile vetero-testamentare și reconstruită de evreii care au revenit după exilul babilonic.

În primele veacuri s-a numit Lazarion, iar aproape de zilele noastre avea numele El Azarie, adică locul (locuința) lui Lazăr.

Evanghelistul Luca, în capitolul X, versetele 38-42, vorbește despre călătoria Mântuitorului și primirea Lui de către cele două surori - Marta și Maria, una ascultătoare a mesajului mântuitor, cealaltă dornică să pregătească prânz Oaspetelui important primit în casa lor.

Ele aveau un frate cu numele Lazăr. Mântuitorul nu Se afla acolo când el a murit, în floarea vârstei, provocând mare durere prietenilor și cunoscuților, însă mai ales surorilor lui. Evanghelia după Sfântul Ioan menţionează că Mântuitorul, venind către Ierusalim, l-a înviat pe Lazăr, care era mort de patru zile. Întâmpinat de surorile lui, Mântuitorul a auzit de la ele cuvintele pline de credință și jale adâncă: Doamne, dacă ai fi fost aici, nu ar fi murit fratele meu! (Ioan 11, 21).

Mântuitorul a lăcrimat aproape de locul unde fusese așezat Lazăr, a ridicat ochii către cer, S-a rugat și apoi a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! (Ioan 11, 43). Dezlegat și lăsat să umble, Lazăr a vorbit apoi tuturor despre Cel care este Învierea și Viața.

Tot în Betania, fariseul Simon, care era (după cum spun unii exegeți și vechi cunoscători ai adevărurilor Țării Sfinte) rudă cu Lazăr, a oferit o masă, bucurându-se de prezența Mântuitorului în casa lui. Acest episod este relatat de Evangheliștii Marcu și Matei: Și fiind El în Betania, în casa lui Simon Leprosul, și șezând la masă, a venit o femeie având un alabastru, cu mir de nard curat, de mare preț, și, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus... Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut aceasta, spre pomenirea ei (Marcu 14, 3-9).

Fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, S-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preț, și l-a turnat pe capul Lui, pe când ședea la masă (Matei 24, 6-9).

Creștinii, încă din primele secole, s-au adunat la mormântul lui Lazăr, mai ales cu câteva zile înainte de Sfintele Paști. Fericitul Ieronim, la sfârșitul veacului al 4-lea, amintește despre o biserică ce fusese construită de către bizantini, precum și de o mănăstire care a ființat acolo. Egeria amintește și ea: O mulțime atât de mare se adunase, încât umplea nu numai Lazarionul însuși, dar totodată și ogoarele de jur împrejur.

Din bisericile construite de bizantini oamenii plecau către mormântul lui Lazăr, mai târziu consolidat de cruciați, care au construit aproape alta, dărâmată între timp.

În jurul anului 1300, bisericile din Betania se aflau în ruină. Mai târziu, musulmanii au zidit în acel loc o moschee. Când au dobândit mormântul, în veacul al 16-lea, mahomedanii au arătat cinstire lui Lazăr și îngăduiau creștinilor, care veneau în pelerinaj, să intre în mormânt. Când relațiile s-au deteriorat, accesul în locul amintit a fost interzis o lungă perioadă de timp.

În veacul al 17-lea, s-a obținut o autorizație și s-a amenajat un alt drum de acces către mormântul lui Lazăr, cu posibilitatea oferită creș­tinilor de a primi, periodic, îngă­duința musulmanilor pentru săvâr­șirea Liturghiei în acel loc. Mulți dintre oamenii bogați care ajungeau acolo ofereau daruri mahomedanilor pentru permisiunea arătată față de creștini.

În veacul al 20-lea, s-au renovat bisericile ortodoxe, care au o istorie ce coboară până în perioada bizantină, printre ele și Mănăstirea Sfintelor Marta și Maria, unde se săvârșește Sfânta Liturghie în duminici și marile sărbători. În apropierea acestei mănăstiri are loc importanta procesiune din Sâmbăta lui Lazăr. Îndată după Sfânta Liturghie, ierarhi, preoți, monahi, monahii și credincioși (în unii ani foarte mulți la număr) merg în procesiune de la mănăstirea surorilor Marta și Maria până la mormântul lui Lazăr. De obicei, la mormântul lui Lazăr se săvârșește slujba Acatistului sau o anumită rânduială, după care cei prezenți intră în mormântul aflat la aproximativ 500-600 de metri depărtare de vechea casă a surorilor lui Lazăr, unde a poposit Mântuitorul Iisus Hristos.

În apropiere de Betania se mai află o mănăstire, unde a fost identificat locul întâlnirii dintre Mântuitorul și surorile lui Lazăr. Acolo se găsește și o piatră pe care, după tradiție, S-a așezat Mântuitorul îna­inte de a ajunge în localitatea Betania. Undeva, pe un câmp, sunt și ru­i­nele casei lui Simon fariseul, unde a fost oferită masa în cinstea lui Iisus, așa cum ne prezintă și Evanghelistul Luca (astăzi, proprietatea se află în custodia franciscanilor): Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui şi cu părul capului ei le ștergea. Și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir... Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele. Şi au început cei ce ședeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Cre­dința ta te-a mântuit; mergi în pace (Luca, 7, 36-50).

Foarte aproape de Betania se află localitatea Betfaghe, locul de pornire al procesiunii din ajunul Floriilor. Dacă la Betania are loc o procesiune dimineața, după săvârșirea Sfintei Liturghii, seara, la vremea Vecerniei, procesiunea îndătinată începe de la Betfaghe, unde pelerinii veniți din toată lumea, cu ramuri de finic și flori, în cântări și rugăciuni, însoțesc soborul slujitorilor Patriarhiei de la Ierusalim până la Poarta Sfântului Ștefan din Sfânta Cetate.

Dacă urmărim Evanghelia Sfântului Marcu, ne aducem aminte că Mântuitorul a trimis pe doi dintre ucenici spunându-le să meargă în satul dinaintea lor, unde vor afla un mânz legat, pe care n-a șezut nici un om (cf. Marcu, 11, 1-10).

Când a intrat în Ierusalim, așezat pe mânzul asinei, oamenii tăiau ramuri de prin grădini și strigau: Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!

Aceste locuri păstrează amintirea trecerii Mântuitorului Hristos. Ne aduc aminte de prietenul Său, Lazăr, care se bucura să-L primească în casa lui, de ce s-a întâmplat în Ierusalim cu puține zile înainte de Pătimirea Domnului, de entuziasmul multora, dar și de răutatea altora, care nu s-au putut bucura văzând atitudinea poporului față de Mântuitorul, care făcuse atât de mult bine, și de sfaturile viclene, care se izvodeau de la cei care nu-L iubeau pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Aceste locuri vorbesc de la sine des­pre ce s-a întâmplat atunci în apro­piere de Ierusalim.

Refacerea mănăstirilor ortodoxe „Sfintele Marta și Maria” și „Sfântul Lazăr”, în a doua jumătate a veacului al 20-lea, arată continuarea tradiției, dar și dorința Patriarhiei Ierusalimului de a așeza piatră peste piatră în locurile în care, veacuri la rând, clădirile și bisericile au fost pustiite și uitate.

Pelerin de multe ori în Betania, am văzut și m-am bucurat de pro­prie­­tățile ortodocșilor, ale Patriarhiei grecești, ale rușilor și ale franciscanilor, care au păstrat vechea prive­liște a satelor din Țara Sfântă, cu ogoare, măslini și feluriți pomi fructiferi.

Betania ne oferă o lecție despre prietenie. Pe de o parte, prietenia Mântuitorului Hristos pentru Lazăr, pentru surorile lui și cei care Îi sunt apropiați, dar și prietenia lui Lazăr și a celor două surori, alături de toți cei care vor să se apropie de El.

Betania nu este doar locul uneia dintre marile minuni săvârșite de Mântuitorul, Învierea lui Lazăr, cel mort de patru zile, ci și un loc ce invită la meditație. De aici învă­țăm ce presupune prietenia, cum trebuie să oferim prietenie celor care nu ne iubesc, precum și celor care ne-au îmbrățișat cu căldura su­fle­tului lor.