Binecuvântarea, pecetea harului dumnezeiesc

În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament găsim numeroase exemple când binecuvântarea dată asupra poporului Israel prin conducătorii sfinţi ai lui a adus victorii în războaie, a întărit pe cei aflaţi în neputinţe, a adus viaţa acolo unde bântuia moartea. Saul, pentru că nu a aşteptat binecuvântarea Proorocului Samuel, a pierdut domnia, iar mâinile împreunate în chipul Crucii au făcut ca Amalec să fie biruit. În Noul Testament, de asemenea, Hristos binecuvintează pâinile şi peştii, care se înmulţesc apoi în chip minunat. Actul binecuvântării reprezintă pecetea harului dumnezeiesc revărsat peste oameni.

La 40 de zile de la Învierea Sa din morţi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a înălţat la cer, spunându-le ucenicilor Săi că Se va întoarce la Tatăl, pentru a le pregăti şi lor loc în împărăţia cerurilor. Învăţătorul le-a făgăduit ucenicilor că le va trimite Duhul cel Sfânt, Duhul adevărului, Care îi va învăţa pe ei ce să facă pentru a putea ajunge alături de El, în împărăţia Sa. Bucuria ucenicilor era deplină, iar această bucurie a fost materializată de Mântuitorul prin binecuvântarea Sa.

Binecuvântarea pe care au primit-o ucenicii şi Maica Domnului este încredinţarea lor că El a fost, este şi va fi Fiul lui Dumnezeu şi Izbăvitorul lumii. Această binecuvântare a dat-o Pedagogul cel Mare cu degetele de la mâna dreaptă însemnând semnul crucii în numele Sfintei Treimi. Aceasta este binecuvântarea pe care o primim mereu de la episcopi şi preoţi şi, prin care, în momentul respectiv, primim binecuvântarea chiar de la Învăţătorul nostru Iisus Hristos. Noi trebuie să avem credinţă că aşa este.

Acum câţiva ani, un coleg m-a anunţat că a murit tatăl unui student care fusese, timp de 40 de ani, preot într-o parohie din judeţul Vrancea. Era la morga de la Spitalul Militar. Mai pregătisem trei preoţi pentru drumul cel veşnic. După ce am sfinţit şi binecuvântat uleiul pentru a unge trupul preotului şi a-l îmbrăca în veşminte, mâna dreaptă a preotului rămăsese cu degetele împreunate ca pentru binecuvântare. Dumnezeu binecuvântase, prin dreapta lui, peste 40 de ani şi acum rămăsese aşa. În zadar încercam noi să-i îndreptăm degetele, căci ele tot aşa au rămas. Cred că era binecuvântarea pe care o primeam şi noi pentru pregătirea ce i-o făceam pentru drumul veşniciei pe care plecase.

Mâna dreaptă, simbolul binecuvântării dumnezeieşti

Cu dreapta, părinţii şi bunicii binecuvintează pe copiii şi nepoţii lor. Ce frumos le binecuvintează perna pe care îşi pleacă capul pentru a se odihni de osteneala sau joaca zilei, pentru a avea somn odihnitor şi ziditor; ce frumos se face semnul sfintei cruci, invocându-se numele Sfintei Treimi prin această binecuvânntare.

Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeul nostru, ca un adevărat Pantocrator, este zugrăvit cu Sfânta Evanghelie în mâna stângă, iar cu dreapta binecuvântându-ne pe noi, precum i-a binecuvântat pe ucenicii Săi, la Înălţarea Sa la cer.

Binecuvântarea este acoperământul Bisericii Ortodoxe. Dumnezeu Se lasă şi vrea să fie binecuvântat de noi oamenii: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu numele cel sfânt al Lui...“, ne zice psalmistul şi cântăm noi ortodocşii creştini la toate Sfintele Liturghii. Preotul slujitor cere şi el binecuvântarea de la popor pentru a începe sfintele slujbe şi pentru a încheia sfintele slujbe. Plecăciunea pe care o face slujitorul lui Dumnezeu reprezintă actul smereniei pentru binecuvântarea cerută şi dată.

Numai smerenia cere binecuvântare

Creştinii ortodocşi stau mereu sub această binecuvântare de la Înălţarea la cer a Mântuitului nostru Iisus Hristos. Când primim binecuvântarea, ne plecăm grumajii, ne smerim firea noastră umană pentru a o îndumnezei prin binecuvântare. Dreapta preotului care binecuvintează şi împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos este sfântă. De aceea, mereu o sărut. Când sărut mâna preotului sau a arhierului, eu sărut mâna lui Hristos, Care mă binecuvintează prin preot sau arhiereu.

Punerea mâinilor este concretizarea binecuvântării. Binecuvântarea urmată de punerea mâinilor reprezintă acoperământul Bisericii, prin lucrarea Sfântului Duh. De fiecare dată, dar mai ales la Taina Spovedaniei, când preotul binecuvintează şi pune mâinile pe capul creştinului, sunt îndepărtate gândurile, închipuirile şi imaginaţiile rele; sunt dezlegate păcatele şi fărădelegile spovedite; se obţine liniştea şi pacea sufletească şi trupească. Mântuitorul Iisus Hristos a binecuvântat şi Şi-a pus mâinile pe bolnavi. El a poruncit ucenicilor să facă şi ei asemenea, în numele Sfintei Treimi.

Punerea mâinilor este precedată de ridicarea mâinilor. Prin ridicarea mâinilor este invocat Duhul Sfânt, care Se coboară asupra credincioşilor. Duhul Sfânt invocat prin ridicarea mâinilor este transmis prin punerea mâinilor şi devine lucrător prin binecuvântare.

Adeseori, binecuvântarea este însoţită de formula: „Pace vouă!“ Această formulă o găsim la toate slujbele din Tradiţia Sfântă a Bisericii Ortodoxe, dar cel mai des o întâlnim la Sfânta Liturghie şi la Taina Cununiei. Binecuvântarea ne ajută să dobândim, cu ajutorul Duhului Sfânt, făgăduit de Mântuitorul Iisus Hristos, la Înălţarea Sa la cer, pacea noastră cu Dumnezeu, pacea cu aproapele şi pacea cu noi înşine. Pacea şi liniştea noastră sunt strict necesare pentru a ne putea împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Pacea şi harul, primite prin binecuvântarea de la Taina Cununiei, taina iubirii, a unirii, a împlinirii, sunt temelia căsniciei, temelia familiei creştine.

„Mergând învăţaţi toate neamurile!“ Au fost cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos adresate ucenicilor şi prin ei nouă, tuturor. Pentru a putea învăţa trebuie să ai binecuvântarea, prin punerea mâinilor. Un părinte spunea că: „O binecuvântare nu costă nimic.“ Într-adevăr, aşa este, însă noi doar prin smerenia noastră putem îndrăzni să o primim. Numai cel smerit o poate obţine. Omul îngâmfat, mândru, semeţ, plin de sine, făţarnic şi căutător de slavă deşartă nu se poate pleca prin smerenie spre binecuvântare.

Sfântul Ioan Casian, ambasadorul scaunului de Constantinopol la Roma, care a apărat cauza Sfântului Ioan Gură de Aur prigonit de împărăteasa Eudoxia şi de episcopii ce-l duşmăneau înaintea papei de la Roma, a mers în Marsilia, regiunea Provence din sudul Franţei, unde a înfiinţat două mănăstiri, una de călugări şi alta de maici. Acolo a introdus tradiţia răsăriteană monahală şi a creştinilor din Apus. În mediul monahal, mai cu seamă occidental, este foarte des uzitată folosirea numelui propriu Benedict, Benedicta (Binecuvântatul, Binecuvântata). Există chiar un ordin al benedictinilor, călugări din tradiţia apuseană, care şi-au luat numele de la Sfântul Benedict.

Totul este cu binecuvântare în spiritualitatea creştin-ortodoxă

Părinţii Cleopa Ilie şi Paisie Olaru, parcă-i văd cum, se dezlegau unul pe altul, se binecuvântau unul pe altul şi îşi sărutau mâinile unul altuia. Nimic nu face creştinul ortodox fără binecuvântare. Totul este cu binecuvântare în spiritualitatea creştin-ortodoxă, orice început şi sfârşit este cu binecuvântare. „Viaţa mea merge din binecuvântare în binecuvântare, părinte, şi trăiesc în veşnica binecuvântare pe care Mântuitorul Iisus Hristos şi Maica Sa mi-o dau prin preoţii Bisericii“ spunea o bună creştină ortodoxă.

„Binecuvintează părinte călătoria“, „binecuvintează pregătirea bucatelor“, „binecuvintează casa“, „binecuvintează reuşita la examene“, „binecuvintează pe părinţii noştri şi pe copiii noştri“, „binecuvântaţi şi iertaţi“ sunt doar unele din nenumăratele formule de binecuvântare pe care le folosesc creştinii ortodocşi şi fără de care nu se poate trăi.