Astăzi, progresele medicinei au făcut ca, în medie, viaţa fiecărui om să crească cu cincisprezece-douăzeci de ani. La prima vedere, totul sună bine şi frumos. Avem mai mult timp, dar ce facem cu el? Ne dorim să trăim trei veacuri doar ca să vedem ce mai e nou prin lume, ce are să mai inventeze un Marconi al secolului XXI, ce se mai petrece în parlament sau în lumea vedetelor?
Nu ştiu dacă putem numi acest sentiment curiozitate. Nu e nimic pozitiv în el. Aspirăm vag să trăim cât mai mult din lipsă de voinţă, pentru că dacă „am voi“, viaţa noastră s-ar umple, dar nu s-ar revărsa. Viaţa noastră s-ar desăvârşi.
O lume care ar voi mai mult ar fi de nenumărate ori mai puternică decât cea de azi. Oamenii ar sta mult mai aproape de creaţie de cum stă lumea noastră. Azi comentăm, facem ştiinţă „comparată“, punem lucrurile cap la cap, scriem istorie, dar creăm mai puţin, căci nu avem gustul lucrului, n-avem vocaţia lui, iar fiecare dintre mâinile noastre este mâna stângă. Am rupt asimetria fundamentală a corpului omenesc, revenind la simetria mediocră. La noi, ce ştie dreapta, face şi stânga – şi amândouă nu fac nimic.
Degeaba dorim să trăim zeci şi sute de ani. Suntem prea săraci pentru o viaţă mai lungă decât este a noastră. E un adevăr că nu ţesuturile îmbătrânesc, nu arterele, nu inima, ci spiritul acesta, incoruptibil, care, tocmai pentru că este incoruptibil, nu se mai înnoieşte şi nu mai înnoieşte. Murim pentru că nu mai avem altceva de făcut. (Preluare din volumul „Eseuri de duminică“, Constantin Noica, Humanitas, 2011)
.jpg)
