Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Biserica Maronită

Biserica Maronită

Un articol de: Cornel Cadar - 26 Feb, 2010

Biserica Maronită, una dintre Bisericile Orientale Catolice, a început oficial, în ziua de 14 februarie, celebrările jubiliare pentru împlinirea a 1600 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Maron, monahul sirian din secolul al IV-lea de la care se trage numele Bisericii Catolice din Liban.

Sfântul Maron a trăit spre sfârşitul veacului al patrulea în regiunea de nord a Siriei. A plecat din Antiohia, aproape de izvoarele râului Orontes, să ducă o viaţă ascetică, urmând tradiţia marilor sfinţi ai pustiului: a Sfântului Antonie cel Mare şi a Sfântului Pahomie. A fost discipol al Sfântului Zebino, de la care din când în când lua sfat. Descoperind ruinele unui templu păgân, Maron îl dedică adevăratului Dumnezeu, transformându-l în locul său privilegiat de rugăciune.

Este cunoscut pentru activitatea sa misionară, pentru vindecările şi pentru minunile sale. De asemenea, s-a remarcat prin învăţăturile şi prin devotamentul faţă de Dumnezeu. Sfinţenia vieţii şi minunile i-au devenit cunoscute în toată zona. Mulţi s-au decis să-l urmeze. Episcopul Teodoret de Cir spune la un moment dat că toţi monahii din dieceza sa au fost instruiţi de Maron. Sfântul Ioan Gură de Aur i-a trimis o scrisoare în jurul anului 405, în care îşi exprima marea sa dragoste şi respectul, cerându-i Sfântului Maron să se roage pentru el.

Pentru Sfântul Maron, totul era legat de Dumnezeu. Se folosea de lumea fizică pentru a-şi întări credinţa şi experienţa sa cu Domnul. Marea lui dorinţă de a recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în toate lucrurile şi pasiunea pentru rugăciune i-au permis să se ridice deasupra tuturor lucrurilor şi să descopere frumuseţea unirii cu Dumnezeu.

Mişcarea maronită a ajuns în Liban prin Abraham de Cyrrhus, primul discipol al Sfântului Maron, fiind numit şi Apostolul Libanului.

La moartea Sfântului Maron (anul 410), discipolii (care s-au numit maroniţi) au ridicat o mănăstire (Bet-Maro), în apropiere de locul unde a murit, la Apamea. Mănăstirea a devenit un centru de viaţă spirituală. În jurul ei s-a format o puternica comunitate religioasă.

Sfântul Maron este celebrat în fiecare an în ziua de 9 februarie; în sinaxarele bizantine este pomenit la 14 februarie.

Urmaşii Sfântului Maron, atât călugări cât şi laici, au rămas fideli învăţăturii Bisericii Catolice. După Conciliul din Calcedon, maroniţii nu au îmbrăţişat monofizismul, spre deosebire de majoritatea sirienilor. La un moment dat, monofiziţii au ucis 350 de călugări loiali învăţăturii Conciliului din Calcedon.

Martiriul patriarhului de Antiohia, în anul 602, i-a făcut pe maroniţi să rămână fără păstor, situaţie care a continuat din cauza luptelor devastatoare dintre bizantini şi perşi de la începutul secolului al VII-lea. În acest context, maroniţii s-au constituit în patriarhie, alegând primul patriarh în anul 687 în persoana sfântului Ioan Maron (mort în anul 707).

Pe la mijlocul secolului al VIII-lea, prigoniţi fiind atât de arabi cât şi de conaţionalii lor monofiziţi, maroniţi s-au refugiat în munţii Libanului. Mănăstirea Bet-Maro a fost distrusă de arabi în secolul al X-lea, fiind reconstruită la Kefr-Nay, în districtul Botira; aici a fost adus capul Sfântului Maron. Odată cu cruciadele, raporturile lor cu Roma s-au intensificat. În anul 1215, patriarhul maronit participă la Conciliul IV din Lateran. În anul 1584, papa Grigore fondează Colegiul Maronit la Roma, care continuă să funcţioneze până în prezent.

Deşi vorbesc limba arabă, ei folosesc încă în cult siriaca veche, scrisă în acelaşi alfabet siriac. Au de asemenea un calendar liturgic propriu. Liturghia este foarte veche, fiind legată de Antiohia, cu imnuri extrem de înălţătoare.

Secolul al XIX-lea a a adus pentru Biserica Maronită Vinerea Sfântă: în anul 1860 mulţi au fost masacraţi de către turci; abatele din Deir el-Khamar a fost crunt torturat şi aproape 16.000 de credincioşi au fost expulzaţi din locurile lor. În anul 1926, papa Pius al XI-lea a beatificat un grup de 11 victime ale persecuţiei din anul 1860.

Alte masacre i-au lovit pe maroniţi în secolul al XX-lea, în Primul Război Mondial, iar în Liban persecuţii au fost şi în anii â80.

Din cauza tulburărilor politice şi a luptelor cu musulmanii din Liban, mulţi dintre maroniţi au părăsit Libanul. Există actualmente 3 milioane de maroniţi împrăştiaţi în toată lumea, 1,4 milioane fiind în Liban (35% din populaţie).

Patriarhul maronit al Antiohiei şi al întregului Orient, cu reşedinţa la Bkerké (Liban), are jurisdicţie asupra episcopiilor din Liban, Siria, Egipt, Australia, Brazilia şi Statele Unite ale Americii (două eparhii). Patriarhul este ales de Sinodul episcopilor maroniţi, iar după alegere face profesiunea de credinţă în faţa pontifului roman. Actualul patriarh, Preafericitul Nasrallah Butros Sfeir, este membru al Colegiului Cardinalilor.