Bisericile din Baia la începutul secolului trecut

În câteva articole publicate în ultimul timp am relatat despre bisericile din Baia, din nordul Moldovei: Catedrala catolică (1410), Biserica Albă (1467) şi Biserica "Adormirea Maicii Domnului" (1532). În decursul timpului, localitatea s-a bucurat de vizita mai multor călători care au descris ceea ce au văzut. Unul dintre ei este Raymund Netzhammer, arhiepiscop catolic de Bucureşti între anii 1905 şi 1924. În cartea "Din România. Incursiuni prin această ţară şi istoria ei" (traducere din germană de George Guţu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010), vol II (pp. 201-212) este redată vizita arhiepiscopului la Baia.

A ajuns în localitate la 12 iulie 1910. Până la Fălticeni a mers cu trenul. De acolo a luat o trăsură. Pe drum l-a prins o furtună cu ploaie. Când a intrat în sat prin poarta de grilaj, ploaia aproape se oprise. "Am oprit în apropierea bisericii satului, înălţată în vremuri de înflorire a localităţii Baia şi al cărei ctitor din anul 1532 este domnul Petru Rareş, după cum ne mărturiseşte o pisanie cioplită în piatră. Mai întâi voiam să vizitez aşa-numita Biserică Albă. Aceasta este situată ceva mai departe de sat, spre nord-est (sic!), în câmp liber. Interesându-ne la săteni unde putem să-l găsim pe paracliser, am aflat că o cheie a bisericii se afla la preotul din localitate. Un flăcău iute de picior ne-o aduse de la clericul care locuia destul de departe şi care, acum, ne lăsa în voia sorţii. Câteva minute mai târziu ne aflam deja în faţa interesantului edificiu, trecurăm apoi pe un pârleaz aflat lângă poarta încuiată gardul care împrejmuia curtea bisericii, separând-o de ogoarele şi păşunile dimprejur".

Arhiepiscopul era interesat să vadă această biserică pentru că arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti (1869-1943), care o restaurase, a avut-o ca model în construirea Bisericii "Sfântul Vasile" din Bucureşti. Înainte de restaurare "zăcuse decenii în şir ca o adevărată ruină, fără acoperiş şi cu bolţile prăbuşite".

Vizitatorul descrie cele văzute: "Nu se poate tăgădui faptul că exteriorul capătă un aspect unic şi festiv prin friza arcadelor oarbe de sub acoperiş, care înconjoară edificiul, şi prin cupola cu luminator care se înalţă pe patrulaterul unui tambur în formă de stea. Aspectul pitoresc este intensificat apoi de contraforţii cu două niveluri de la faţadă, precum şi de cei patru pilaştri care se înalţă până la jumătatea turnului".

Apoi descrie interiorul: "În interior sunt nu mai puţin surprins de pronaosul mare, despărţit de încăperea principală printr-un zid gros. Două bolţi de cupolă, unite de un arc transversal, acoperă acest spaţiu luminat dinspre sud prin două ferestruici. La aceste nişe adânci ale ferestrelor poţi să-ţi dai seama de grosimea zidurilor, care măsoară aproape doi metri. Pereţii nu au nici un fel de podoabe, ci prezintă doar simpla tencuială". Printre schelele care se aflau în naos "se puteau vedea cele patru arcuri principale şi micile arcuri rotunde care se întindeau în mijlocul lor şi deasupra cărora se înălţa o boltă care se prelungea prin cupola rotundă cu lanternă". De la Biserica Albă, arhiepiscopul s-a întors în sat. S-a oprit în faţa porţii de la intrarea conacului şi parcului ce aparţineau lui Alexandru Cantacuzino-Paşcanu. Stăpânul nu era acasă. Un servitor i-a permis să viziteze ruinele bisericii care se aflau în parc. Descrie mai întâi simţămintele care l-au cuprins: "M-am oprit mirat, contemplându-le, simţind cum sufletul îmi era copleşit de emoţie. Aveam impresia că mă aflu în faţa unui imens mormânt. Copacii înalţi, invadaţi de iederă, care se învecinau cu zidurile vechi, îşi coborau coroanele grele, ude de ploaie, deasupra acestora, amplificând sentimentul de tristeţe". Vizitatorul s-a gândit cum "aceste ruine sunt rămăşiţele unei biserici catolice, în care de-a lungul secolelor a fost săvârşit sacrificiul sfânt, a răsunat prin ruga psalmilor lauda Domnului şi au fost oferite sfintele sacramente". În cele din urmă redă ceea ce vede: "Am intrat pe latura de sud. Spre vest se mai află câteva niveluri ale turnului tetragonal, pe latura de nord câteva mormane de moloz mai amintesc încă de zidurile prăbuşite, iar la răsărit se înalţă spre cer pereţii corului, cu ferestrele sparte".

În momentul când a vizitat cimitirul din jurul ruinelor bisericii, de unde Muzeul de Antichităţi din Bucureşti păstrează numeroase inscripţii funerare, a început din nou o ploaie torenţială. I-ar fi plăcut să meargă şi în partea de vest a satului, pentru ca măcar să-şi facă o imagine despre zona în care s-a aflat cealaltă biserică catolică cu hramul "Sfântul Petru", dar vremea nu i-a permis. A plecat spre Fălticeni în jurul orei 13:00.