Boala postmodernismului

Socotesc că pentru nimeni nu mai este un secret faptul că trăim într‑o epocă în care se tinde din ce în ce mai mult să se opereze cu o axiologie aşa‑zis post-creştină. De pildă, pentru lumea modernă, afirmarea unui Dumnezeu unic şi Creator atoate, deosebirea între ceea ce este sfânt şi profan, moral şi imoral, adevăr şi minciună nu mai funcţionează, aşa cum se întâmpla în societatea tradiţională, şi nici nu mai pare că ar prezenta vreun interes major, cel puţin la nivel ideologic şi mediatic. Există însă o distincţie care a căpătat o deosebită însemnătate în contemporaneitate, anume aceea dintre boală şi sănătate, fie că e vorba de cea trupească, fie de cea sufletească. Nu mă refer aici la dorinţa simplă a omului de a‑şi rezolva anumite probleme de sănătate pentru a‑şi putea continua munca şi traiul în limite normale. Ci la teoria sănătăţii ca scop central al vieţii, la acea atitudine generalizată care provine din dorinţa prezervării prin orice mijloace a vitalităţii trupului, pentru a‑l putea exploata un timp nelimitat, de s‑ar putea. Premisele acestei orientări s‑au ivit, după cum se pare, dintr‑un ataşament aproape exclusiv de lumea simţurilor, care îşi are pricina în necredinţă şi în frica de sfârşitul vieţii pământeşti.

De aceea, sănătatea fizică tinde să devină azi un principiu al existenţei, supraordonat chiar credinţei într‑un Creator al omului. Parcă toată înţelepciunea milenară a lumii este mobilizată pentru buna funcţionare a trupului şi pentru dobândirea stării de confort psihic. Dar, ceea ce‑i surprinzător în acest mediu bulversat ideologic, care se detașea­ză de credința într‑un Principiu ordonator, este faptul că promovează anumite metode de menţinere a sănătăţii în care se face uz inclusiv de credinţa într‑un oarecare dumnezeu, în oarecari practici religioase sau chiar magice, numai și numai dacă acestea slujesc la câștigarea sănătăţii trupeşti, sau a „stării de bine”.

Scrutând cu luare aminte acest curent, creştinul poate fără efort să sesizeze în modernism, prin prisma caracteristicilor amintite, o societate a idolilor în expansiune, între care sănătatea fizică este unul dintre ei. Dar idolii, de orice natură ar fi ei, îl slăbănogesc pe om, deși par a‑l ajuta. Asistăm astăzi la o adevărată manie a preîntâmpinării bolii și a căutării de formule terapeutice uzitând de orice mijloace, fapt ce a condus la o întreagă filosofie a profilaxiei, precum şi la o ştiinţă a analizării nanometrice a tuturor indicatorilor şi parametrilor posibili ai bolilor. Totuşi, efectul acestei filosofii se dovedeşte a fi cu totul altul decât cel scontat, întrucât se constată că acordarea unei credinţe necondiţionate analizelor şi terapiilor în cel mai bun caz îi pot ocupa omului cu succes mai tot timpul existenţei pământeşti, cel puţin la nivelul gândurilor, iar în cel mai rău îi pot afecta chiar sănătatea mentală. Pentru că ceea ce se ignoră în cadrul acestei mentalităţi obsedate de sănătate este tocmai existenţa unei foarte subţiri legături între suflet şi trup şi de aceea între gânduri şi boală, respectiv sănătate. Din această perspectivă ar trebui abordată şi înţeleasă boala. Întrucât aşa cum obişnuia să le spună Sfântul nostru contemporan Paisie Aghioritul celor care veneau să‑i ceară sfatul, oamenii se îmbolnăvesc astăzi din pricina gândurilor. Ba chiar „din pricina gândurilor celor multe și omul sănătos se netrebnicește” (Paisie Aghioritul, Trezirea duhovnicească, Ed. Evanghelismos, 2003, p. 21). Aceasta este de fapt ceea ce numim noi astăzi stres, adică indicele unei civilizaţii bolnave, al unei societăţi întemeiate pe idei şi atitudini greşite. Şi, de parcă grijile vieții de zi cu zi nu ar fi de ajuns ca să fim inundați de gânduri, mai împletim și noi în momentele de răgaz, dacă vedem că ne doare ceva sau am ostenit: „Nu cumva oi avea cutare boală?!”. Iată un exemplu simptomatic de atitudine care l‑a făcut pe același Părinte să afirme:

„Boală mare este a crede cineva în gândul său că are vreo boală. Gândul acesta îi creează stres, îl face să se mâhnească, să nu aibă poftă de mâncare, să nu poată dormi, să ia medicamente și în cele din urmă se îmbolnăvește, deși este sănătos” (Trezirea duhovnicească, p. 50).

Astfel, spre uimirea unora, se vădeşte, în virtutea unităţii psihosomatice a făpturii umane, că mai mult poate folosi pentru sănătatea trupului gândul încrezător în pronia lui Dumnezeu şi paza de jocurile închipuirii, decât îndeletnicirea exclusivă cu îmbunătăţirea stării somatice.