Bucuria Bisericii întru cinstirea făuritorilor culturii române

Ziua dedicată iubitorilor de cultură românească a devenit o solemnă chemare la recunoștință și cinstire față de cei care, cu credință în Evanghelie și iubire pentru viața Bisericii, au cultivat frumusețea cuvântului și au purtat în suflet bogățiile spirituale și culturale ale neamului. Acești neobosiți păstrători și promotori ai valorilor românești, atât în țară, cât și dincolo de hotarele ei, au creat punți de comuniune între inimi și între generații, celebrând moștenirea culturală națională și pe făuritorii ei cu profundă emoție și recunoștință.

În anul 2010, inițiativa unui grup de 50 de parlamentari a deschis o nouă filă în istoria conștiinței de neam, propunând ca ziua de 15 ianuarie să devină „Ziua Culturii Naționale”. Această hotărâre demnă de laudă ne adună, an de an, în jurul unei date simbolice, vibrante, pline de semnificații, dedicată celor care apreciază splendoarea operelor vizibile și invizibile lăsate de marii creatori români. Cinstindu‑l pe Eminescu, geniul nepereche, la aniversarea nașterii sale, ne plecăm frunțile și în fața altor titani ai culturii românești, a căror operă luminează și ne definește identitatea.

Ne aflăm într‑un an special pentru Biserica Ortodoxă Română. În 2025 ne aducem aminte de istoria celor 100 de ani ai Patriarhiei Române, de marii trăitori și iubitori ai Bisericii - prilej potrivit de a ne apleca gândurile asupra evenimentelor și a marilor slujitori și iubitori ai Bisericii care au luminat calea credinței. În acest context plin de semnificație, este firesc să‑l evocăm și pe Mihai Eminescu, cel cunoscut în mod strălucit drept poet, filosof, dramaturg și traducător, dar pe care istoria ni‑l dezvăluie și ca pe un profund mărturisitor al credinței moștenite în casa părinților săi.

Cel dintâi argument în acest sens are legătură cu dorința lui, împărtășită și de alte personalități ale vremii, de a vedea înălțată o mare Catedrală ortodoxă în București - un simbol al credinței și unității naționale.

Atunci când Eminescu a descris Biserica drept „mama spirituală a poporului român”, o definiție cuprinzătoare și plină de adevăr, a adăugat nuanțe care merită subliniate mai ales în contextul manifestărilor dedicate Anului Centenar al Patriarhiei Române. Biserica păstrează limba și națiunea fiind, prin aceasta, cea mai înaltă instituție de cultură. Este firesc să fie numită maica spirituală a neamului românesc, aceea care a plămădit unitatea limbii și a etniei și a devenit, de‑a lungul veacurilor, un adevărat azil al mântuirii naționale, mai ales în regiunile unde românii nu aveau stat, găsindu‑și totuși adăpost și speranță sub ocrotirea Bisericii.

Un astfel de exemplu, în anii aceia, era biserica românească din Paris, cumpărată prin stăruința unui arhimandrit venit de la Mănăstirea Neamț, Iosafat Snagoveanu. Acesta a reușit să strângă în jurul său nu doar studenții români aflați la studii în capitala Franței, ci și pe conaționalii cu diverse profesii, care și‑au găsit alinare și sprijin în acel lăcaș. Biserica a devenit o mărturie vie a iubirii și devotamentului față de credință și neam, iubire care, după cum ne arată timpul, este reflectată și astăzi în comunitățile românești de peste hotare.

Mihai Eminescu a avut curajul de a se adresa în repetate rânduri regelui Carol I, primul suveran al României, monarh cu o domnie remarcabilă, întinsă pe aproape jumătate de secol. Regele era dedicat misiunii sale de modernizare a țării, însă avea, ca orice om, preocupări personale și subiecte pe care le privea prin prisma propriilor convingeri. Una dintre acestea a fost problema zidirii unei catedrale în București, concepută încă de la început „Catedrala Mântuirii Neamului” - astăzi cunoscută și sub numele de „Catedrala Națională”.

Această aspirație, de a ridica un edificiu emblematic pentru credința și unitatea națională, oglindește modele regăsite și în alte părți ale lumii.

La Washington, în cadrul ceremoniilor funerare dedicate fostului președinte Jimmy Carter, trupul său a fost adus de la mare distanță, iar slujba a fost oficiată în Catedrala Națională, loc de rugăciune care nu aparține exclusiv unei comunități religioase, ci reflectă unitatea spirituală a poporului american. Aceasta nu este atât catedrala numeroaselor confesiuni religioase din Statele Unite, cât mai ales un simbol național.

Edificiile sacre de acest fel, de la Catedrala Națională din Washington până la „Sfânta Sofia” din Constantinopol, din strălucita antichitate bizantină, au jucat un rol esențial în istoria țărilor lor. Ele sunt mai mult decât simple lăcașuri de cult - sunt embleme ale identității și spiritualității, purtătoare de tradiție și martore tăcute ale istoriei, un statut pe care nimeni nu‑l poate contesta. Astfel, dorința de a construi o astfel de catedrală în România s‑a înscris într‑o tradiție universală a recunoașterii valorii spirituale și culturale pe care aceste edificii le aduc națiunilor lor.

Adresându‑se regelui și în special Guvernului, care nu fusese solidar cu comunitatea ortodoxă din București, Eminescu spunea: „Departe de a voi să punem vreo piedică înaintării acestei clădiri - unei clădiri pe care regele o avea la inimă - putem felicita pe cei care au zelul religios ce‑l dezvoltă în privirea aceasta, dar mai ales trebuie să apreciem toleranța românilor pentru toate riturile, fiind bine cunoscută această toleranță în decursul timpului”. În ceea ce privește construirea Catedralei ortodoxe, el reproșa Guvernului că nu s‑a gândit să o sprijine, așa cum a sprijinit în altă situație construirea unei biserici reprezentative din București: „Noi înșine - ne spune Eminescu - în marea Capitală a României, a cărei populație ar ajunge în curând la un sfert de milion, nu avem o catedrală. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureștii sunt un oraș relativ nou. Credem, însă, că având autorizarea corpurilor legiuitoare s‑ar face excepție de la absoluta prohibițiune a loteriilor din țara noastră. Această excepție ar putea să se facă cel mult în favoarea Bisericii statului”.

La 30 mai 1883, într‑un articol numit „Înființarea unei Mitropolii”, el îi amintește lui Carol I că are sub conducere un popor creștin ortodox, evocând chipurile și faptele marilor domnitori români din vechime: „Nouă, însă, 17 ani de domnie ne‑au dat convingerea că el a intrat în țară cu hotărârea de a duce mai departe tradițiile domnilor pământeni, ale lui Mircea și Ștefan, ale lui Matei Basarab, tradiții pe care Constantin Vodă Brâncoveanu le‑a sfințit prin martiriul lui și niciodată, în timp de 17 ani, nu am slăbit în această convingere, niciodată nu ni s‑a dat ocazia să regretăm domniile pământene”.

Acest pasaj relevă clar viziunea lui Eminescu asupra continuității istorice și spirituale dintre domniile pământene și rolul monarhiei moderne. Poetul sublinia necesitatea ca regele să sprijine comunitatea ortodoxă din București în zidirea unei Catedrale a Mântuirii Neamului, un vis ce simboliza nu doar credința poporului, ci și demnitatea unei națiuni. Prin această pledoarie, Eminescu nu doar devine un apărător al valorilor spirituale, ci își arată și sensibilitatea față de rolul Bisericii în viața neamului românesc.

Mai mult decât atât, manuscrisele lui Eminescu oferă mărturii profunde despre viața sa spirituală. Însemnările sale ne arată că poetul citea Evanghelia după Ioan, un Pateric rar, manuscris ce a aparținut Mănăstirii Agafton și care astăzi se află în colecția Bibliotecii Academiei Române. Aceste mărturii, alături de alte scrieri, întăresc imaginea unui Eminescu profund ancorat în căutarea „cuvintelor vieții veșnice”. Prin această dimensiune mai puțin cunoscută a personalității sale, el rămâne nu doar un geniu al literaturii, ci și un smerit mărturisitor al credinței și al valorilor perene ale neamului românesc.

În aceeași notă, în ziarul „Timpul” din 10 august 1878, Eminescu scria un articol despre o chilie românească din Muntele Athos, aflată pe moșia Mănăstirii Cutlumuș, care avea hramul „Întâmpinarea Domnului”. Cel care slujea în comunitatea românească de pe vatra Mănăstirii Cutlumuș era un arhimandrit din ținutul Botoșanilor cu numele Chiriac, care venise în țară să strângă danii. Dar, pe lângă ajutoarele pe care le dorea pentru renovarea acestei chilii, arhimandritul Chiriac le‑a cerut lui Eminescu și altor redactori din presa vremii să strângă cărți de la diferite persoane, pe care ar urma să le doneze pentru înființarea unei biblioteci românești în acea chilie athonită.

Articolul nu este prea mare, dar în introducerea lui ne oferă multe date despre starea de atunci a Muntelui Athos, cu anumite informații inedite sau mai puțin cunoscute. Între altele, Eminescu ne spune că dintre cei 10.000 de monahi care erau atunci la Athos, către sfârșitul veacului al XIX‑lea, 1.000 erau români, cifră importantă la acea vreme, pe care o aflase probabil de la arhimandritul Chiriac.

A încerca să surprindem într‑o singură frază întreaga importanță a operei eminesciene pentru cultura românească și universală este un demers imposibil, întrucât aceasta se desfășoară pe un spectru vast, de la dorurile înalte ale poetului până la dragostea profundă pentru istorie, pământul strămoșesc și aspirația de a trăi veșnic sub florile de tei.

În schimb, cuvintele inspirate ale lui Marin Sorescu reușesc să concentreze, cu o emoție unică, esența spiritului eminescian.

Scrise în plin regim comunist, într‑un timp în care libertatea de expresie era atât de limitată, aceste versuri dobândesc o valoare simbolică aparte, intensificându‑le frumusețea și conferindu‑le o strălucire aproape nepământească. Ele nu doar sintetizează universul poetic al lui Eminescu, dar și îl luminează, oferindu‑ne o punte de legătură cu dimensiunea eternă a creației sale.

„Eminescu n‑a existat.

A existat numai o țară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe,

Ca o barbă nepieptănată de crai

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care‑i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani şi plugari,

Cărora le plăcea să spună,

Seara, în jurul focului poezii:

„Miorița” şi „Luceafărul” şi „Scrisoarea III”.

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leșii

Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,

Acești oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,

De curgeau doinele la vale

Pe toți munții Moldovei şi ai Munteniei

Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei

Şi ai altor țări românești.

Au mai existat şi nişte codri adânci

Şi un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându‑i ce se tot leagănă fără vânt.

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea chirilică în cartea vieţii,

Tot numărând plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii,

Care îi ieșeau mereu fără soț.

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi

Care ştiau să le troienească toată floarea

Într‑un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s‑a spus Eminescu.”

Așadar, în câteva slove, care sunt mai mult decât o simplă poezie, se regăsește întreg universul de frumuseți al operei eminesciene, operă ce rămâne o amintire vie și prețioasă în sufletele noastre.

Biserica Ortodoxă Română, fidelă spiritului de recunoștință față de înaintași și de toți cei care au demonstrat prin cuvinte și fapte dragostea lor pentru neam, îl omagiază la acest început de An Centenar pe „poetul nepereche”, pe „omul deplin al culturii române”, Mihai Eminescu.

Rămâne un far călăuzitor, un exemplu nepieritor, indiferent de vremuri sau perspective, fie ele de apreciere sau de contestare. El este cel care reușește, prin profunzimea și autenticitatea creației sale, să ne inspire, să ne unească și să ne amintească de rădăcinile noastre culturale și spirituale.

Cinstire tuturor iubitorilor și făuritorilor culturii române, celor care, asemenea lui Eminescu, au modelat destinul nostru cultural și spiritual!