Bucuria întâlnirii cu Pruncul Mântuitor

Este vremea colindelor, a bunelor vestiri, a urărilor şi a darurilor. Biserica cultivă şi apreciază după cuviinţă cetele de colindători.

Pe Dealul Patriarhiei au venit şi anul aces­ta grupuri nume­roa­se şi alese de colindători, preoţi, monahi, teologi, se­mi­na­rişti, tineri de diferite vârste, care au interpretat piese muzicale din tezaurul de cult şi din patrimoniul cultural naţional, în parte uitat de generaţiile tinere.

Crăciunul, sărbătoarea bucu­riei, ne îndeamnă pe toţi să ne schimbăm inimile şi să ne pri­me­nim sufletele. Este sărbătoarea când putem redeveni copii. Ase­mă­nându-ne lor şi părăsind obi­ce­­iurile lumeşti, ne apropiem mai mult de Hristos Domnul, Care a venit în lume la plinirea Vremii, S-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este momentul întâlnirii cu Pruncul Mântuitor, Cel ce Se naş­te într-o peşteră smerită, departe de confortul cu care oamenii sunt obişnuiţi acum. În zilele noastre, ca şi atunci, în urmă cu 2.000 de ani, adeseori oamenii refuză să-l primească în casele şi sufletele lor pe Fiul lui Dumnezeu, devenit Om din iubire faţă de oameni.

La hanul din Betleem nu mai erau locuri pentru călători. Nimeni nu şi-a făcut milă de o fe­­me­ie care trebuia să nască. Ni­­­mic nou. Acelaşi comportament îl întâlnim şi-n zilele noastre. Grăbiţi, preocupaţi de in­­­te­rese mărunte, nu mai privim la cei din preajmă. Suntem in­te­resaţi doar de noi şi uităm că în fiecare semen aflat în încercare Se ascunde Hristos, Care suferă împreună cu el până la sfârşitul veacurilor.

Crăciunul, unul dintre popasurile importante ale vieţii du­hovniceşti, ne cheamă stăruitor să fim mai buni şi calzi la suflet. Să împrumutăm, măcar în par­te, din bunătatea fără margini a Pruncului născut în ieslea săracă din Betleemul Iudeii.

Imnografii inspiraţi ai Bise­ricii dreptmăritoare ne-au pre­gă­tit, prin alese cântări şi lecturi pe care le ascultăm în biseri­că, să-L întâmpinăm cum se cuvine pe Mântuitorul Hristos: „Hristos Se naşte, slăviţi-L, Hris­tos din ceruri întâm­pi­na­ţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă, cântaţi Domnului tot pământul şi cu bucurie lăuda­ţi-L popoare, că S-a prea­slăvit“. De la sărbătoarea In­tră­rii în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) am ascultat în fiecare zi catavasiile Naşterii Dom­nului. Dar oare Îi cântă Dom- nu­lui tot pământul? Cu siguranţă nu! Mulţi ştiu de această sărbătoare, unii se bucură, în virtutea păs­trării unei tradiţii (care, din pă­cate, se denaturează treptat), alţii o tratează cu indiferenţă și răceală.

Cei mai mulţi o confundă cu o perioadă propice cumpărăturilor de tot felul şi a pregătirii unei mese abundente, care să-i adune în jurul ei pe cei apropiaţi. E greu de crezut cum s-au schimbat lucrurile, chiar și în lumea satului, în perioada ultimilor ani. Bunele tradiţii şi frumuseţea obiceiurilor au fost, de cele mai multe ori, lă­sate deo­parte. În locul lor au apă­rut indiferenţa şi nepăsarea, „aju­tate” de atmo­sfera nocivă a magazinelor și cumpărăturilor dintre cele mai diverse, străine de duhul autentic al praznicului.

În vremurile de altădată, în cele mai multe cazuri, oamenii aşteptau cu bucurie venirea preo­­tului, iar cei care nu deschideau uşa casei se numărau pe degetele de la o singură mână. Doar cu mo­tivaţii excepţionale, să le nu­mim binecuvântate, gospodarii lipseau de acasă în zilele sărbă­ torilor. Ei ştiau că Mântuitorul Hristos stă la uşă şi bate. Cel care aude glasul Lui deschide şi El rămâne cu ei. Ceilalţi pierd privilegiul și binecuvântarea întâlnirii cu Domnul Slavei.

Alții (nu prea mulţi la nu­măr) se pregătesc cum trebuie pentru sărbătoarea Crăciunului. Au postit, s-au rugat, au trecut şi pe la duhovnic, s-au în­grijit de oamenii singuri cărora n-are cine să le treacă pragul. Au pregătit daruri şi pentru cei nevoiaşi, le-au îm­păr­ţit fără zgomot şi trâmbiţare, împlinind astfel porunca de a hrăni pe cei flămânzi şi de a cerceta pe cei singuri.

Sunt multe familii care se îngrijesc să ducă spiritul înalt al sărbătorilor mai departe, prin copiii lor, cărora le inspiră taina care s-a descoperit neamului ome­­­nesc odată cu venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu. Copiii as­cul­tători învaţă colinde din Tezaurul Bisericii, nu dintre cele „fa­bricate“ în duh secularizat, şi vestesc altora ceea ce prorocii au prezis cu mii de ani în urmă, că Se va naşte Cel fără de început din­tr-o Fecioară îmbrăcată în lumi­nă, potrivnică a şarpelui şi mai curată decât stră­lucirile soarelui.

Vechile colinde sunt adevă­rate tezaure de învăţături. Ele conţin, de fapt, în cuvinte simple, aşezate după un anumit canon pentru a fi uşor reţinute, o bogă­ţie a Teologiei ortodoxe. Adevă­rurile Sfintei Scripturi, con­cen-­ trate, le regăsim în aces­te „cântece“ care s-au numit colinde. Sunt ţinuturi în care, și cu o lună înainte de săr­bă­toarea propriu- zisă, cete de co­lindători au mers la oamenii aflaţi în mari încer­cări şi le-au adus o fărâmă de bucurie.

Lucrarea lor este un alt fel de apostolat! Sunt mulți tineri evla­­vioşi care merg prin spitale, aziluri, penitenciare, case pentru per­­soane defavorizate şi colindă zile la rând, aducând bucu­rii altora.
Colindul are ceva din frumu­seţea sufletului românesc care-şi arată şi-n acest fel iubirea pentru Fiul lui Dumnezeu.

Sărbătoarea Naşterii Domnului ne cheamă pe toţi să coborâm la izvoarele credinţei şi să învă­ţăm tainele nici de îngeri ştiute, care s-au descoperit nouă, oamenilor, prin naşterea Celui care ne-a mântuit.