Bucuriile şi trăirile sărbătorilor de acum şi de altădată

Amintirile sunt un tezaur de mare preț, fiind adevărata bogăție a unei persoane mai ales când vorbim ori rememorăm locuri, evenimente și oameni sfinți.

În fiecare an retrăim, scoase parcă dintr-un sipet preţios, amintirile legate de Nașterea Domnului, Anul Nou și Bobotează sau Epifania Domnului.

Sărbătoarea Crăciunului ne cheamă pe toţi să coborâm la izvoarele credinţei şi să învăţăm tainele nici de îngeri ştiute care s-au descoperit nouă, oamenilor, prin naşterea Celui care ne-a mântuit.

Fiind copil, am descoperit treptat, cu emoție și evlavie, mereu accentuate, bucuria acestor sărbători, pregătite în mod diferit de familiile din satul în care m-am născut și am copilărit, o așezare cu tradiție de câteva veacuri bune, atestată documentar de acum șase sute de ani.

Oamenii se pregăteau totdeauna în mod deosebit pentru întâmpinarea acestor sărbători. Amândouă bisericile erau pline de credincioși. Nu exista în vremea aceea familie care să nu își trimită măcar un reprezentant la Dumnezeiasca Liturghie în ziua de Crăciun. Acest fapt constituie comuniunea deosebită care se întâlnea la oamenii în vârstă și care se transmitea celor tineri.

Nu pot uita cum oamenii aveau în buzunar sau într-o gentuță chiar și o pânză cu care își ștergeau la ușa bisericii încălță­mintea, asemenea cuvintelor din Scriptură: „Scoate-ți încălță­min­tea din picioarele tale pentru că locul pe care calci este pământ sfânt”.

În biserică, deşi nu erau covoare foarte prețioase, era o curățenie desăvârșită. Erau covoare și lăicere de diferite mărimi și culori, aduse ca danie de oameni. Cel puțin de trei ori pe an gospodinele satului, femeile evlavioase care făceau parte din comitetul parohial se adunau să facă curățenie şi, mai mult decât atât, lua fiecare câte un covor sau două pentru a le spăla și curăța ca să fie pregătită biserica după cuviință pentru marile praznice.

Niciodată la Paști, Crăciun și Bobotează luminile nu se stingeau la casele oamenilor. Gospodarii pregăteau pentru colindători colaci, nuci, mere și bănuți.

De asemenea, preotul satului vestea întotdeauna bucuria sărbătorilor şi ducea odată cu icoana binecuvântarea Mântuitorului în fiecare casă unde locuiau creştinii dreptmăritori. În cele mai multe cazuri, oamenii aşteptau cu nerăbdare venirea preotului, iar cei care nu deschideau uşa casei se numărau pe degetele de la o singură mână. Doar cu motivaţii excepţionale, să le numim binecuvântate, gospodarii lipseau de acasă în zilele sărbătorilor. Ei ştiau că Mântuitorul Hristos stă la uşă şi bate. Cel care aude glasul Lui deschide şi El rămâne cu ei. Ceilalţi pierd încă o dată posibilitatea întâlnirii cu Domnul Slavei. Preotul începea ajunul dis-de-dimineaţă pentru că erau multe case de binecuvântat. Dacă era zăpadă, sătenii făceau cărări și îl așteptau cu lumânarea aprinsă la poartă. Vorbea cu oamenii și mai ales citea câte o rugăciune, binecuvântându-i în mod special pe cei care erau suferinzi, imobilizați în pat.

În perioada anilor '70 - '80, atunci când am început să conștientizez mai multe în viața mea, în viața satului și a celor din jurul meu, oamenii erau foarte aproape de Biserică, deși regimul aflat la putere încerca să îşi arate la fiecare pas ostilitatea.

În satul meu natal domnea în acele timpuri o atmosferă caldă. Era o comuniune plăcută între oamenii satului Rădășeni în zilele de Crăciun și de Anul Nou. De sărbători, rudeniile se vizitau reciproc, oamenii se împăcau, era mai multă armonie decât se întâlnește acum. Din păcate, armonia, grija pentru suflet, dragostea față de cele sfinte s-au devalorizat și împuținat de atunci din ce în ce mai mult.

Aproape fiecare casă de gospodari avea un cuptor în care se rumeneau cei mai frumoși colaci și cozonaci pe care ai fi putut să îi vezi vreodată. Bucatele erau și ele pregătite în chip bogat pe mesele oamenilor și din darul lui Dumnezeu se servea întotdeauna și un pahar de vin curat. Această comuniune era semnul că Dumnezeu îi iubește pe oameni și că, după multă muncă împlinită în cursul unui an întreg, oamenii se bucurau în acele zile de sărbă­toare.

Praznicul Naşterii Domnului este momentul întâlnirii cu Pruncul Mântuitor, Cel ce Se naşte într-o peşteră smerită, departe de confortul cu care oamenii sunt obişnuiţi acum.

Astăzi, nu doar în orașe s-au schimbat multe lucruri, ci și în satele de altădată. Pruncul Dumnezeiesc nu este primit cum se cuvine, cum nu a fost primit nici la Betleem! Purtăm grijă prea mare pentru cele trecătoare, prea multe se săvârșesc sub lumina reflectoarelor. E greu de crezut cum s-au schimbat lucrurile, chiar și în lumea satului, în perioada ultimilor ani. Bunele tradiţii şi frumuseţea obiceiurilor au fost, de cele mai multe ori, lăsate deoparte. În locul lor au apărut indiferenţa şi nepăsarea, „ajutate” de atmosfera nocivă a magazinelor și cumpărăturilor dintre cele mai diverse, străine de duhul autentic al praznicului.

În preajma Sfintelor Sărbători ale Crăciunului şi Bobotezei trebuie să redevenim copii, să fim asemenea pruncilor despre care spunea Mântuitorul că a unora ca acestora este Împărăţia cerurilor. Copiii au bunătate şi inimă curată, fără cugete viclene şi resentimente.

Asemănându-ne lor şi părăsind obiceiurile lumeşti, ne apropiem mai mult de Pruncul Mântuitor Care a venit în lume, S-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Grăbiţi, preocupaţi de interese mărunte, nu mai privim la cei din preajmă. Suntem interesaţi doar de noi şi uităm că în fiecare semen aflat în încercare Se ascunde Hristos, Care suferă împreună cu el până la sfârşitul veacurilor.

Să ne schimbăm inimile! Să ne apropiem mai mult de Hristos Domnul! Toate aceste zile de sărbătoare ne cheamă stăruitor să fim mai buni şi mai calzi la suflet. Să împrumutăm, măcar în parte, din bunătatea fără margini a Pruncului născut în ieslea săracă din Betleemul Iudeii.

Vremea colindelor, a bunelor vestiri, a urărilor şi a darurilor continuă. Bucurați-vă!