Bulgaria, sora noastră sudică

În anii 1980, cu două ore de program TV, acoperite exclusiv cu „mărețele realizări” și „Marele Conducător”, românii își montau antene pentru televiziunile statelor vecine. Și aceste țări aveau tot regimuri comuniste, dar nu ca la noi. Așa am ajuns să învățăm binișor limba bulgară. De călătorit, chiar și în Estul socialist, era dificil, dar ne-am luat revanșa după 1989. Să vizităm peste 25 de localități a fost modul nostru de a le mulțumi bulgarilor că ne-au oferit o mică fereastră spre lume în anii cei mai grei.

Bulgarii au construit mult pe litoralul lor, în condiții mai modeste decât ale noastre: o climă mai uscată, o alimentare cu apă mai dificilă, dar mai ales faptul că o parte dintre complexurile lor turistice sunt la mare, dar nu la plajă, ci pe faleză. Au compensat însă cu piscine, o vegetație bogată, jocuri volumetrice arhitecturale și, nu în ultimul rând, servicii de bună calitate.

E remarcabilă diferența de agitație. De cum treci granița, nu mai auzi claxoane pe șosele, nici oameni vorbind tare, necum țipând. Personalul nu e neapărat cald, dar e corect și eficient. Nu-i neapărat o consolare, dar, în schimb, drumurile noastre sunt mai bune.

Ai o stranie senzație de pustietate aproape ­oriunde, exceptând fâșia de litoral, mai exact zonele unde sunt hoteluri, și centrele orașelor mari. Diferența de densitate nu e așa de mare: Bulgaria are 66 de locuitori/kmp, în vreme ce România are 84, dar șoselele nu prea trec prin localități, iar când trec, e tot pustiu. În orice sat românesc e defilare pe ulița principală, oameni la porți, pe băncuțe, și cel puțin două crâșme cu clienți. În satele bulgare n-ai pe cine întreba de drum.

Semnalizarea rutieră e mult mai săracă decât la noi, dar în zonele turistice, orice indicație e scrisă și în engleză. Prețurile sunt mai mici cu vreo 25% decât pe litoralul românesc la restaurante și în magazine, și cu până la 80% la cazare. O altă diferență majoră este relieful. În partea lui de nord, litoralul bulgăresc e o combinație de mare cu munte.

Legați printr-un sfânt

Prima noastră ieșire în Bulgaria a fost o... intrare în peșteră. Orlova Chucka e la două ore de București, dacă nu e coadă la pod. De altfel, în zona Ruse, un oraș eteroclit, cu blocuri comuniste, ca la noi, dar și un centru viu și frumos, sunt multe lucruri de văzut, la puține minute de mers cu mașina.

Pentru noi, românii, cea mai importantă este Mănăstirea Basarabov, săpată în piatră, unde a ostenit Sfântul Dimitrie cel Nou (Basarabov), ale cărui viață și eternitate leagă atât de frumos cele două țări, încât acolo găsești un panou care prezintă Mănăstirea Comana, unde un anunț simetric te îndrumă spre Basarabov! Lăcașul este funcțional, se țin slujbe aici, iar priveliștea, pe malul râului Rusenski Lom, este fermecătoare.

Nu departe, o altă mănăstire rupestră, Ivanov, este abandonată demult și nici n-ar fi avut cum să mai funcționeze, căci spațiul e mult mai puțin generos, dar tot la înălțime, cu impresionante picturi murale, și pe valea aceleiași ape. În aceeași regiune se află satul Cerven, aşezat pe fundul unei căldări montane, într-un peisaj de vis, mai ales primăvara, dominat de o cetate care pluteşte deasupra văii şi de la care localitatea şi-a împrumutat numele. La rândul său, oraşul medieval Cerven (Roşu), care avea, pe la 1200, peste zece mii de locuitori, 15 biserici și două mitropolii, fiind cea mai mare aşezare dintre Dunăre şi Balcani, îşi luase denumirea de la conducătorul cetăţii, nimeni altul decât… Împăratul Roşu din basmele noastre! Pentru a sfida Ţarigradul, acesta purta o mantie roşie, culoarea fiind simbolul puterii împăratului. Ruinele depăşesc rareori un metru înălţime, dar locul are magia lui, la doar 107 km de Bucureşti, deci mai aproape decât Sinaia.

Unde toată lumea vorbește românește

Primul sejur estival l-am petrecut la Albena, în marele hotel piramidal Gergana. Albena e echivalentul Olimpului românesc, în vremurile sale bune, desigur, plus ineditul unei minidelte și vecinătatea unei păduri. Stațiunea are o plajă de peste 5 km lungime, cu o lățime de 150 m și cu nisip fin. Adâncimea apei nu depășește un metru și jumătate, la o distanță de 100-150 metri de mal. Un alt lucru inedit este că numele stațiunii provine de la cel al unui personaj dintr-o povestire a scriitorului bulgar Yordan Yovkov. De-acolo am făcut drumuri spre Nesebar, staţiune cu insulă, port și cetate, unde am luat prânzul într-un restaurant în consolă pe stâncă, a cărui punte e străbătută de un copac imens; spre Nisipurile de Aur, cu o intensă viață de seară şi parc de distracții; spre Balcic, cu castelul reginei Maria și unde toată lumea vorbește românește, mai ales la restaurantul Ariciu.

În zona Topola am fost de două ori, prima dată în Vila Romana, într-un apartament de două camere aparținând unei englezoaice din Anglia. Sistemul e răspândit, aproape fiecare apartament din complex aparținea altcuiva, din altă țară! Din păcate, faptul că proprietățile sunt astfel divizate, dublat de existența multor clădiri abandonate înainte de a fi terminate, făcea ca drumurile de acces în zonă să fie jalnice, abia dacă puteai vorbi măcar de pietriș.

În afară de plajele private, pe bani, există plaje publice, gratuite, și unele mixte. Am vizitat ferma de midii de la Dalboka, Cap Kaliakra (o peninsulă cu ruine, un rest de cetate, plus un restaurant și un muzeu săpate în stâncă) și plaja Kiabella, cu parcare între copaci pe marginea râpei de vreo 40 m înălțime, verticală, deasupra plajei! A doua noastră Topola a fost în complexul Kaliakria, dotat cu cinci piscine, gândite să fie cât mai diferite, și cu o terasă parcă suspendată deasupra mării. Se poate coborî până la apă pe o scară abruptă și, dacă ești curajos, poți chiar să intri în mare, dar pe bolovani. De-aici am hoinărit spre Varna, un oraș care s-a dezvoltat spectaculos. Cumpărăturile le făceam în Kavarna, stațiune cu o plajă frumoasă, în golf, dar din păcate era imposibil de intrat în apă din cauza pietrelor.

Cum am salvat economia Bulgariei

Satul-stațiune Arbanasi, din apropiere de Veliko Tîrnovo, mai exact pensiunea Pri Chakîra, a fost o surpriză mai mult decât plăcută: o proprietate întinsă, cu foarte multă verdeață, cu piersici gemând de fructe, fragi ici-acolo, flori peste tot, un tăpșan să tot bați mingea și cu o piscină micuță, dar drăguță. Clădirile, ca peste tot în Arbanasi, sunt din piatră și lemn, exterior și interior.

Centrul vechi din Veliko Tîrnovo e ca-n București: clădiri frumoase alternează imprevizibil cu unele relativ întreținute și altele dărăpănate. Strada Rakovski, însă (păcat că prea scurtă), e integral frumoasă. Orașul e domi­nat de o fortăreață imensă, cât tot dealul situat între curbele strânse ale râului Yantra. Un tânăr şi şcolit ospătar, excelent vorbitor de engleză, ne-a spus că economia Bulgariei nu ar supraviețui fără turismul din România. Pasionat de istorie, ne-a mărturisit că a studiat domnia lui Vlad Țepeș și a înțeles că era crud, dar n-avea de ales, așa erau vremurile.

Kranevo este un amestec ciudat: un centru (cam 300 m de „Corso”) foarte animat, mai ales seara, dar între magazinele tip Plaka ateniană sau Bazarul din Istanbul sunt și unele pline doar cu praf, inclusiv două clădiri mari, una abandonată, alta încremenită într-un șantier oprit demult, iar în afara acestui centru vilele și hotelurile alternează cu case ca la țară, terenuri virane, containere de gunoi, hoteluri cu piscină etc. 99% dintre vilegiaturiști sunt bulgari. Ziua, centrul e pustiu, seara e foarte vioi, toată lumea e la terase sau bântuie prin magazine. Terasele sunt ok, și ca mâncare, și ca prețuri, și ca serviciu. N-am așteptat niciodată mâncarea mai mult de 10 minute. Iar muzica, acolo unde este, e în surdină. Un ultim detaliu: așa micuț cum este și parcă uitat de autorități, cu drumuri desfundate și clădiri abandonate, Kranevo are nu mai puțin de cinci supermarketuri, toate nonstop! Trei dintre ele - două în centru, unul spre plajă - sunt luminate seara mai tare și mai colorat decât Las Vegasul!