Bunul şi neuitatul nostru părinte (II)

Părintele Mitrofan a fost părintele răniţilor căzuţi pe calea aces­tei vieţi. Un munte de bunătate. Poate uneori a fost prea bun. El aştepta în­drep­tarea tuturor, în­toarcerea fiilor ri­si­pi­tori la Casa Tatălui cel Bun. Avea ceva din răbdarea lui Iov, din nevinovăţia prun­cilor şi din virtuţile Părinţilor pustiei.“

La uşa arhimandritului Mitrofan Băltuţă venea multă lume - oameni necăjiţi care căutau ajutor, monahi şi monahii de la mănăstiri şi schituri din toată ţara. Veneau şi oameni din diferite categorii sociale şi profesii diverse, care-l simţeau aproape şi se bucurau să-l numească părinte, prieten şi binefăcător. Discret, îi făcea pe toţi părtaşi la bunătatea sa. Înlăturase din calea comunicării cu semenii orice barieră. Îi simţea pe toţi apropiaţi, recunoştea în fiecare chipul lui Hristos, Dumnezeul nostru, având pentru fiecare o vorbă bună şi un sfat înţelept.

În luna iulie a anului 1990, după ce s-a hotărât venirea mea pentru o perioadă la Iaşi, părintele Mitrofan a trecut într-o zi pe la Mănăstirea Neamţ şi mi-a spus: „Pregăteşte-ţi bagajul, într-o oră plecăm la Mitropolia din Iaşi”. Degeaba am încercat să-l conving că nu sunt omul cel mai potrivit pentru catedrală, că există în eparhie diaconi mai valoroşi, că nu-mi încheiasem încă studiile teologice şi altele, pe care i le-am amintit atunci. Mi-a vorbit frumos, cu atenţie, cu un limbaj care m-a uimit. El, exarhul mănăstirilor Moldovei, mi se adresa mie, un tânăr neînsemnat, ca unui superior sau cel puţin ca unui egal. În cele din urmă, am călătorit împreună către cetatea ocrotită de Sfânta Parascheva. M-a condus la Reşedinţa Mitropolitană şi apoi la căminul preoţesc din vecinătatea catedralei, spunându-mi să-l caut ori de câte ori voi avea nevoie. Întotdeauna a fost cald la suflet, înţelegător, atent, milostiv, binevoitor, iertător.

L-am întâlnit la Cetăţuia, singur ori împreună cu unele delegaţii. Se bucura aidoma unui copil. La Preacuvioşia Sa se împlineau cuvintele Părinţilor Bisericii care amintesc că în persoana fiecărui oaspete Se află Însuşi Hristos.

Într-un astfel de mod îşi primea oaspeţii. Vizita se transforma în sărbătoare, într-o bucurie adevărată.

Părintele Mitrofan a fost părintele răniţilor căzuţi pe calea acestei vieţi. Un munte de bunătate. Poate uneori a fost prea bun. El aştepta îndreptarea tuturor, întoarcerea fiilor risipitori la Casa Tatălui cel Bun. Avea ceva din răbdarea lui Iov, din nevinovăţia pruncilor şi din virtuţile Părinţilor pustiei. Zâmbea şi când nu trebuia să zâmbească, uitând degrabă greşelile celor din jur. Toate cele enumerate nu trebuie înţelese ca defecte. La el se dovedeau calităţi. Aşa simţea întotdeauna. Era monahul iertării şi al iubirii fără margini.

Arhimandritul Mitrofan a sprijinit mulţi tineri neajutoraţi, orfani ori seminarişti şi teologi cu venituri modeste. Unii dintre ei au crescut la umbra mănăstirii şi au rămas aproape de slujirea Bisericii, imitând în viaţa lor bunătatea rar întâlnită a părintelui duhovnicesc. Mai avea cuviosul Mitrofan darul smereniei şi al bunei-cuviinţe. Saluta pe cei mici, ca şi pe cei mari, folosea acelaşi ton în discuţii, reprima disputele, prefera dialogul şi iubea comuniunea, comunicarea şi comunitatea.

În Biblioteca mitropolitană „Dumitru Stăniloae” din Iaşi se păstrează fondul de carte numit „Arhimandrit Mitrofan Băltuţă”, care este, de fapt, moştenirea bibliofilă a părintelui Mitrofan, rămasă după moartea sa neaşteptată.

Fondul cuprinde un număr de 2.891 de volume (2.461 de cărţi şi 430 de periodice), ediţii ale Sfintei Scripturi, cărţi de cult, lucrări teologice, cărţi de beletristică, monografii, teze de licenţă. Printre acestea se găsesc cărţi rare sau cu dedicaţie, toate arătând că părintele Mitrofan a fost un pasionat cititor şi colecţionar.

Îndată după hirotesirea mea întru arhidiacon, mi-a făcut o vizită, aducând cu sine un dar preţios, o cruce pectorală primită de la Patriarhul Pimen al Moscovei, care vizitase Mănăstirea Cetăţuia în octombrie 1983. M-a rugat să-l pomenesc şi să păstrez darul cu grijă. I-am respectat cuvântul cu sfinţenie. Când am terminat facultatea, mi-a oferit bani pentru a plăti dactilografierea lucrării de licenţă şi legarea ei în piele. Când i-am dus un exemplar, după mulţumirile de rigoare, mi-a dat din nou nişte bănuţi şi recomandarea către un meşter pentru realizarea unor coperţi mai reuşite, păstrând până astăzi unul dintre acele exemplare.

În ziua pomenirii Sfintei Parascheva, cea mult folositoare şi ajutătoare, părintele Mitrofan a fost unul dintre arhimandriţii care m-au însoţit în „danţul liturgic” împrejurul Sfintei Mese din Catedrala Mitropolitană, la hirotonia mea întru ieromonah în anul mântuirii 1993. După aceea, mi-a făcut un alt dar, cu bine-cunoscuta-i mărinimie: veşmântul primit l-am purtat mulţi ani, asociat cu imaginea dăruitorului.

Cu mulţi ani în urmă, căutând date pentru o lucrare în arhiva Mănăstirii Neamţ, l-am găsit menţionat în acte, printre vieţuitorii Schitului Vovidenia, cu ascultarea la casa Mitropolitului Visarion Puiu. Acest lucru se întâmpla în anul 1953. Îl cunoscuse pe luminatul ierarh şi apoi, vreme de câţiva ani, i-a îngrijit casa din vecinătatea schitului.

În ziua când a avut atacul cerebral, am stat mult de vorbă cu Sfinţia Sa. I-a evocat atunci pe profesorii săi Benedict Ghiuş, Nicodim Sachelarie, Petroniu Tănase şi a amintit de bucuriile sale de la seminarul nemţean. L-a pomenit atunci şi pe stareţul Mănăstirii Putna, arhimandritul Iachint Unciuleac, care se afla internat într-un spital din Iaşi, rugându-mă să-i transmit din partea lui urări de însănătoşire.

Era plin de voie bună şi niciodată n-aş fi crezut că doar peste câteva ceasuri organismul lui va ceda definitiv.

Greu îmi este să înţeleg că nu-l voi mai întâlni, că nu-i voi mai vedea chipul luminat şi zâmbetul curat. În ziua înmormântării sale, la Cetăţuia, lumina era puţină. Văzduhul se întunecase. Părintele Mitrofan parcă luase cu el într-o altă lume lumina pe care până atunci o răspândise în jurul său. Plecase în Împărăţia cea bună, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.

Arhimandritul Mitrofan Băltuţă rămâne în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut drept un monah iubitor de pace, prietenos, părinte bun şi binefăcător al multora, chemat de Dumnezeu întru Împărăţia Sa pentru a primi cununa cea neveştejită şi răsplata multelor sale osteneli.
Cred că mulţi îşi vor aduce aminte de Preacuvioşia Sa cu respect şi-l vor pomeni pururea, numindu-l „bunul şi neuitatul nostru părinte Mitrofan”.