Ca să ne pregătim de împărtăşanie nu e deajuns postul

▲ Poruncile cele mai de seamă, ce cuprind în ele toată viaţa noastră, nu pot fi întru nimic vătămate de slăbiciunea trupului ▲

Vremea se grăbeşte spre sfârşitul postului. Drept aceea şi noi, mai cu multă osârdie să ne dedăm virtuţii. De aceea fiecare să se socotească, ce păcat şi-a îndreptat, ce virtute a dobândit, de ce nărav s-a scăpat, ce pată de pe el şi-a spălat-o şi întru ce s-a făcut mai bun. Şi dacă va descoperi că de pe urma postului s-a ales cu acest frumos câştig şi e încredinţat că şi-a îngrijit rănile cu cea mai mare luare aminte, să se apropie. Dacă, nesocotind acestea, nu se va putea lăuda decât cu postul, şi nu va putea dovedi că în alte privinţe s-a făcut mai bun, să rămână afară şi să intre numai atunci când se va fi curăţat de toate păcatele. Să nu se bizuie numai pe post acela care a stăruit în rele fără să se îndrepte. Cel care n-a postit, poate fi iertat, când a făcut-o din pricina prea marei slăbiciuni a trupului. Acela însă care nu şi-a îndreptat greşelile, e peste putinţă să găsească vreun temei de iertare.

N-ai postit din pricina slăbiciunii trupului. Dar - ia spune-mi - de ce nu te-ai împăcat cu duşmanii? Oare şi aici poţi să aduci ca temei slăbiciunea trupului? Şi iarăşi, dacă păstrezi ură şi pizmă, cu ce te poţi dezvinovăţi? Căci nimeni, când e vorba de asemenea greşeli, nu aleargă la slăbiciunea trupului. Şi acesta e un semn al bunătăţii lui Hristos, că poruncile cele mai de seamă, ce cuprind în ele toată viaţa noastră, nu pot fi întru nimic vătămate de slăbiciunea trupului.

Prin urmare, deoarece avem nevoie de toate legile sfinte şi mai cu seamă de aceea care porunceşte să nu avem nici un duşman şi să nu ţinem mânia, ci să ne împăcăm îndată, haide să vorbim astăzi despre această poruncă. Căci precum cel care curveşte şi huleşte nu se poate împărtăşi din Sfânta Masă, tot aşa cel care are un duşman şi-i păstrează mânie neîncetat, nu poate primi Sfânta Împărtăşanie. Căci cine a curvit sau a păcătuit cu femeia altuia, îndată ce şi-a îndeplinit pofta, a pus capăt păcatului. Şi dacă cineva vrea, trezindu-se, să se ridice din această cădere, dând dovadă de multă pocăinţă, are parte de oarecare mângâiere. Acela însă care ţine mânia, păcătuieşte în fiecare zi şi nu-şi şterge niciodată păcatul. Pe de o parte odată cu nelegiuirea, s-a mistuit şi păcatul. Aici (când e vorba de cel ce ţine mânie), în fiecare zi se încarcă de acelaşi păcat. La ce iertare ne putem atunci aştepta, dacă, de bunăvoie, ne-am supus unei fiare aşa de crunte (păcatul)? Cum vei ruga pe Dumnezeu să fie blând şi blajin cu tine, când tu, pentru tovarăşul tău de robie, eşti aşa de hapsân şi neîndurător? O să-mi spui că te-a batjocorit. Dar şi tu batjocoreşti pe Dumnezeu adesea. Şi unde se potriveşte tovarăşul de robie cu Stăpânul? Şi apoi el, tovarăşul tău de robie, poate că te-a batjocorit fiind nedreptăţit, şi tu te-ai oţărât: dar tu batjocureşti pe Stăpânul tău, nu fiind nedreptăţit sau asuprit de el, ci primind binefaceri de la el în fiecare zi. Gândeşte-te că dacă Dumnezeu ar vrea cu de-amănuntul să cerceteze greşelile ce le-am făcut faţă de El, n-am trăi nici măcar o singură zi - „De te vei uita la fărădelegi, zice psalmistul, cine va suferi?” (Ps. 129, 3). Şi ca să las la o parte toate celelalte, pe care le ştie cugetul fiecăruia din acei ce păcătuiesc şi la care nu are de martori pe oameni, ci numai pe singur Dumnezeu, dacă ni s-ar cere socoteală numai de păcatele acestea făţişe şi mărturisite, ce iertare am putea avea pentru acestea? Dacă ar cerceta nepăsarea noastră în timpul rugăciunilor, şi nesocotinţa noastră, şi că, stând înaintea lui Dumnezeu şi chemându-L în ajutor, nici măcar atâta cinste şi ruşine faţă de El nu arătăm, cât arată robii pentru stăpân, ostaşii pentru căpeteniile lor şi prietenii faţă de prieteni? Căci şi când vorbeşti cu prietenul, eşti cu luare-aminte faţă de el, însă când ai de-a face cu Dumnezeu, cerându-i iertare pentru atâtea păcate şi greşeli, adesea te leneveşti, şi, pe când genunchii ţi-s plecaţi jos la pământ, tu-ţi laşi cugetul să rătăcească în târg şi acasă, pe când limba ta aiurează vorbe făţarnice şi fără rost. Şi lucrul acesta îl facem nu o dată sau de două ori, ci adesea. Dacă ar vrea Dumnezeu să cerceteze numai asta, vom putea să ne dezvinovăţim în faţa lui? Eu nu cred. (Sf. Ioan Gură de Aur, Predicile despre statui)