Ca şi arta, religia va exista întotdeauna

Multele predicţii privind sfârşitul religiei, începând mai ales cu perioada Renaşterii, s-au dovedit false şi fără temei. Aşa cum s-a putut observa în timp, în loc de „anihilarea religiei“ prin umanismul ateist, prezisă cu „generozitate“ de Feuerbach, în ciuda secularizării, în multe locuri s-a dezvoltat un nou umanism teoretic şi practic, de această dată însă religios. În pofida constrângerilor şi ghetoizării religiei în fostele ţări socialiste, Biserica şi-a păstrat identitatea, iar procentele ateilor, în multe locuri, rămân nesemnificative. În pofida „profeţiei“ lui Freud că religia va dispărea sufocată de spiritul ştiinţific ateu, se constată astăzi o nouă înţelegere faţă de morală şi religie. În opinia multora, „credinţa“ scientist-ateistă, în rezolvarea tuturor problemelor cu ajutorul ştiinţei raţionale, este asimilată astăzi mai degrabă unei iluzii infantile.

Heisenberg: Religia este fundamentul moralei, iar morala este premisa vieţii

Pe de altă parte, e foarte adevărat că între ştiinţă şi religie nu există o relaţie directă. Există însă oameni de ştiinţă care în cercetarea lor se raportează şi ţin seama de mesajul religiei. Cel mai evident apare acest lucru în cazul fizicienilor. Mulţi dintre aceştia descoperă astăzi insuficienţele viziunii pozitivist-materialiste despre lume, ca şi relativitatea propriilor metode de cercetare. În rândul fizicienilor apar tot mai puţini militanţi atei, chiar dacă mulţi rămân agnostici. Descoperirea bombei atomice, dar şi consecinţele negative ale progresului tehnico-ştiinţific în general i-au determinat pe fizicienii din domeniul nuclear să-şi pună tot mai multe probleme legate de responsabilitatea lor în ecuaţia ştiinţă-morală. Morala implică, însă, o ierarhie a valorilor, modele, la baza cărora stă religia. Părintele teoriei cuantelor şi laureat al premiului Nobel în domeniul fizicii, Werner Heisenberg, subliniază exact acest aspect, afirmând că acolo unde dispar modelele, care configurează un anume drum, alături de o „scară a valorilor“, dispare şi sensul acţiunilor şi suferinţelor noastre, conducând spre o gândire negativă şi disperare. În opinia sa, religia este fundamentul moralei, iar morala este premisa vieţii. Pentru că, în fiecare zi, trebuie să luăm decizii, să cunoaştem valorile sau cel puţin să le intuim, şi în funcţie de acestea să ne orientăm propriile acţiuni.

Dincolo de „faţada creştinismului“

Altfel arată situaţia în cazul psihologilor, psihoterapeuţilor şi psihanaliştilor. Şcoala psihanalitică descoperă, de pildă, mai nou, funcţia pozitivă a religiei pentru suflet, pentru regăsirea şi terapia sinelui. Tot la fel, psihanalişti mai noi, precum Erik Erikson şi Rollo May, constată o conexiune semnificativă între decăderea religiei şi lipsa de perspectivă, nonconformismul, ca şi lipsa de sens a tot ceea ce faci, toate laolaltă fiind simptome ale nevrozelor vremii în care trăim. Nenumărate discuţii între teologi şi psihoterapeuţi, în multe probleme, au condus la o mai mare apropiere între ei, lucru de neconceput în perioada lui Freud.

Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă Erich Fromm, care în lucrările sale subliniază că între o religie umanitară şi psihanaliză nu e nici o contradicţie ireconciliabilă. Acest aspect e aprofundat de Fromm într-o lucrare apreciată mult şi de teologi: „Haben oder Sein. Die seelischen Grundlagen einer neuen Gesellschaft“ (A avea sau a fi. Bazele spirituale ale unei noi societăţi, Stuttgart, 1976). Pornind de la eşecul pretenţiei că prin sporirea bunurilor materiale prin intermediul tehnicii, industriei şi economiei s-ar asigura deplina fericire a oamenilor, E. Fromm nu face altceva decât o analiză a celor două tendinţe ale existenţei umane, respectiv spre a avea şi spre a fi. Prima tendinţă, în opinia sa, este răul fundamental pe care l-a produs societatea superindustrializată. Ea se exprimă, în principal, prin năzuinţa după lucruri şi valori materiale, după putere, dar mai ales puterea de decizie. Tendinţa se regăseşte în sintagma: „Cine nu are nimic, e nimeni“. Cealaltă tendinţă, dimpotrivă, îi cere omului să se înnoiască, să evolueze, să se elibereze din prizonieratul propriului eu, să dăruiască, să se intereseze de tot ceea ce e nou. Prin această alternativă a avea - a fi, E. Fromm a găsit, în opinia teologului Rainer Funk, „cheia“ spre înţelegerea oricărei realităţi a existenţei umane, inclusiv în plan religios sau moral. Cu toate acestea, şi în religie, chiar în religia creştină, se resimte, în concepţia lui Fromm, o înstrăinare între „a avea“ şi „a fi“. Din păcate, dincolo de „faţada creştinismului“, spune el, s-a construit o „religie industrială“, care nu are nimic în comun cu adevăratul creştinism. „Ea îi transformă pe oameni în slujitori ai economiei şi maşinilor pe care le-au creat cu propriile mâini“ (E. Fromm, Haben oder Sein).

Religia este universală precum limba pe care o vorbeşte orice popor

O anume agresivitate împotriva religiei e percepută, oarecum, din direcţia ştiinţelor sociale, acolo unde religia este înţeleasă mai degrabă din perspectiva ei instituţionalizată, a pretenţiei de a fi o putere, din perspectiva doctrinei şi tradiţionalismului ei în viaţa publică. Cu toate acestea, şi în acest domeniu, s-a configurat o altă viziune privind fenomenul „religiozităţii“. În acest mediu, astăzi se vorbeşte tot mai mult despre o permanenţă a nevoii de religie, pe care, desigur, omul şi-o poate satisface chiar într-o formă „seculară“. Dar în această situaţie e preferabil să se vorbească mai degrabă de o „quasi-religiozitate“. În anii â60, filosoful american al culturii, Theodore Roszak, a atras, de altfel, atenţia asupra faptului că acea „contra-cultură“ promovată de hippies, într-o opoziţie totală faţă de societatea tehnocratică, avea în fapt trăsături aproape religioase. Pe aceeaşi linie merge şi sociologul Helmut Schelsky, care atrage atenţia asupra apariţiei unei religiozităţi „secularizate“, a unei „religii sociale“. Evident, e vorba de o religiozitate care intră în conflict cu religia creştină, e vorba de o nouă religiozitate, de un substitut religios specific iluminismului şi secularizării. Pentru Schelsky e limpede că această religiozitate nu are nimic în comun cu creştinismul. Dimpotrivă, e rezultatul iluminismului şi secularizării.

La rândul său, sociologul Daniel Bell este de părere că „în evul postindustrial“ ar fi posibilă o „mare înnoire a religiei“. Întrebarea fundamentală, în viziunea sa, este dacă omul de azi, în contradicţia dintre cultură şi tehnologie, poate descoperi un „principiu arhimedic“ pentru a înţelege sau evalua propria sa existenţă. În acest demers, alături de natură şi istorie, un rol important îi revine religiei. Religia, spune el, este la fel de universală ca şi limba pe care o vorbeşte orice popor. La fel ca Max Scheler şi Max Weber, el afirmă că orice „spirit muritor“ se închină fie lui Dumnezeu, fie zeilor. Cum va arăta foarte exact religia viitorului, spun sociologii, e greu însă de prevăzut. Oricum, în ciuda secularizării şi consecinţelor acesteia, ea va supravieţui şi exista, ca şi arta.