Calea rugăciunii inimii

Când am primit recomandarea de la Florin Caragiu să citesc "Rugăciunea inimii“, scrisă de părintele Ioan de la Schitul Sainte Foy, am fost destul de circumspect. Recitisem de curând „Școala rugăciunii” a Mitropolitului Antonie de Suroj și răsfoisem destul de consistent „Scrierile despre rugăciune” din admirabila crestomație publicată la Editura Basilica în colecția „Părinți și scriitori bisericești”. Nu puteam fi convins că am epuizat subiectul, dar înțelesesem, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, că „nici un gând sau faptă care duce la dreapta credință nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii și slujirii lui Dumnezeu”.

Arhimandritul Sofronie Saharov scria în cartea sa „Rugă­ciunea - experiența Vieții Veșnice”, despre tragedia vremurilor noastre ce stă în absența aproape desăvârșită a cunoștinței, că există două împă­rății, cea vremelnică și cea veș­nică, şi chiar și în condițiile în care vrem să construim Împărăția cerurilor pe pământ respingem orice idee de înviere sau veșnicie.

Rugăciunea este cea care face legătura dintre cele două împă­rății, ea fiind cea care se recomandă ca „vorbire a minții cu Dumnezeu”. Convorbirea dintre om și Dumnezeu prin rugăciune este cea care apropie și înveșnicește cele două lumi într-o stare firească de sinergie, care transformă omul interior.

Numai lucrarea noastră ne va însoți în veșnicie

Despre această stare încearcă să ne vorbească și părintele Ioan de la Schitul Sainte Foy, conștient că numai lucrarea pe care o săvârșim în inima noastră ne va însoți în veșnicie. Tragedia omului contemporan este aceea că vie­țuiește în afara inimii chiar și atunci când iubește și se roagă, de aceea e mereu necesară o reevaluare a rugăciunii noastre ce are în vedere „mișcarea necontenită a minții în jurul lui Dumnezeu”, care pornește de la rotirea sufletului în jurul lucrărilor dumnezeiești și sfârșește cu lipirea cugetării de Dumnezeu și înălțarea la un singur Duh cu El (părintele Dumitru Stăniloae).

Părintele Ioan este monah la Schitul ortodox Sainte Foy din munții Cevennes din Franța. La 20 de ani începe să studieze fotografia la Școala Louis Lumière din Paris, devine fotoreporter și fotograf de modă, organizează expoziții personale de fotografie în diferite părți ale lumii. În urma unei călătorii în Sfântul Munte decide să devină monah. Este trimis la Mănăstirea „Sfântul Sava” din Țara Sfântă, unde rămâne mai mulți ani. În 1996 se retrage la Schitul Sainte Foy și este hirotonit preot la Catedrala Sf. Alexandru Nevski din Paris în 2006.

Cartea părintelui, tradusă de Florin Caragiu, se bucură de o prefață consistentă a Mitropolitului Serafim al Germaniei, care ne avertizează de la început că orice rugăciune rostită sau gândită trebuie să devină treptat o rugăciune a inimii, altfel rămâne o rugăciune fără puterea de a ne transforma ontologic.

Modul în care mintea coboară în inimă, explică Mitropolitul Serafim, este legat de atenția pe care o avem la cuvintele rugăciunii: „Fiind o energie a inimii, mintea își are rădăcinile în inimă, țâș­nește din inimă, cu toate puterile noastre fizice și psihice. Unirea treptată a minții cu inima prin repetarea îndelungată a rugăciunii curăță inima de orice întinăciune și ne dă pace, bucurie și mulțumire, ca roade ale Duhului Sfânt. Totul pornește în inimă și se recapitulează în inimă”.

Rugăciunea ortodoxă este vie

N-ar fi de trecut cu vederea nici binecuvântarea sintetică a Mitropolitului Ioan de Dubna, care amintea că rugăciunea ortodoxă este încă vie, un dar de la Dumnezeu care nu se poate împlini decât în pocăință și smerenie.

Încă din „cuvântul înainte” al autorului aflăm că această carte este un „jurnal de călătorie, ce trece de la acțiune la cugetare, de la practică la contemplare, de la reflecție la mărturisirea umilă a unui monah care năzuiește să trăiască rugăciunea lui Iisus în viața sa de zi cu zi”. Îmi aduce aminte de celebrul jurnal al pelerinului rus în care pelerinul/ începătorul are nevoie de îndrumător duhovnicesc pentru a-l călăuzi, dar singurul care poate face alegerea acestui drum este pelerinul însuși.

Calea pe care o propune părintele Ioan este împărțită în zece etape, în funcție de angajamentul fiecăruia, convins că rugăciunea nu se învață, ci doar se trăiește, într-o participare totală a ființei: trup, suflet și duh.

Părintele structurează cele zece etape de parcurs astfel: cură­țirea (catharsis), orientarea lăuntrică, paternitatea duhovnicească, poziția la rugăciune, iertarea vrăjmașilor, rugăciunea orală, amintirea morții, cugetarea duhovnicească, rugăciunea ca hrană și vederea lui Dumnezeu, cu gândul că prima operă pe care omul trebuie s-o desăvârșească pe parcursul existenței sale este chiar el însuși.

În prima etapă - curățirea -, părintele vorbește despre luptele lăuntrice care pot fi câștigate dacă sunt puse în lucrare virtuți ca ascultarea, stabilitatea, li­niștea, având ca suport experimentarea postului pentru că „el ne permite să stârnim deschiderea inimii, să ne curățim de patimi, să lepădăm masca ce ne face să arătăm o față încremenită, care nu este a noastră”.

În explicarea rostului postirii părintele se folosește de expe­riența sa artistică și face o inspirată comparație cu un dansator al cărui post este motivat de dragostea lui față de dans și nu e trăit ca o pedeapsă. Recunoști artistul după credința sa și nu după discursul său elocvent. Eliberarea/ curățirea nu este legată de hrană, ci de tirania patimilor, a depen­dențelor și a îndoielilor.

Postul de dependenţele noastre

El sesizează o altă gamă de forme de postire, conștient că lumea de azi se oprește destul de superficial la postul de a consuma anumite alimente. Dintre cele care le amintește sunt: postul de fumat, de telefon mobil, de internet, de tehnologie, de deplasare, de somn, de bârfă… într-un cuvânt de dependențe.

Părintele încearcă să ne facă să înțelegem postul ca pe o confruntare cu propriile pofte care ne descoperă fricile, „îmblânzește bes­tia, conștientizează reacțiile și deslușește emoțiile fără să aibă nevoie să le justifice”. Prin post declanșăm detașarea față de cele exterioare și trezirea lăuntrică. Fără el curățirea este imposibilă.

Evoluțiile lăuntrice, spune părintele Ioan, au loc în spirală, prin transformări succesive care dezvăluie treptat chipul nostru originar.

Stăruința în lucrarea curățirii aduce o „orientare lăuntrică” sănătoasă, pentru că ținta omului lăuntric este Dumnezeu. Ținta creează sensul. Nevoința ascetică provoacă urcușul ființei spre desăvârșire, iar părintele Ioan ne invită la „schimbarea minții” (metanoia) pentru a-L întâlni pe Domnul, conștient de faptul credinței care este un angajament duhovnicesc al întregii ființe, o prefacere duhovnicească.

La această prefacere duhovnicească contribuie în mod esențial părintele duhovnicesc. El descoperă fața transfigurată a ucenicului, călăuzindu-l spre Dumnezeu prin blândețe, simplitate și înțelepciune.

Postura la rugăciune este o altă etapă ce trebuie căutată lăuntric pentru a putea clădi „templul trupului”. Așezarea potrivită este cea care aduce netulburarea gândurilor, tăcerea dorințelor și lipsa emoțiilor.

Pentru părintele Ioan „postura” este nu doar organică, ci are implicații de timp și spațiu, vorbește despre viitor/ devenire prin trecutul devenit suport al prezentului, rădăcină și aripă. La ele se adaugă stânga (sensibilitatea și intuiția) și dreapta (faptele săvârșite de-a lungul vieții), susul (energia cosmică) şi josul (energia telurică).

Aşezarea omului la rugăciune

Așezarea în rugăciune este legată și de spațiu prin punctele cardinale care semnifică elemente dintre cele mai diverse de la cald, umed, rece, uscat, la apus, răsărit, amiază, la care contribuie aerul, apa, pământul, focul, corpul, sufletul și duhul. Despre toate vorbește părintele integrându-le într-un adevărat puzzle. De această complexitate ne face atenți părintele Ioan în raport cu postura corectă la rugăciune. Esențial este să-ți găsești spațiul tău de pace pentru a trăi rugăciunea inimii în mod senin și liniștit.

Următoarea etapă este legată de „iertarea vrăjmașilor”, de adevărata confruntare cu noi înșine. Iertarea lor ne provoacă să descoperim bucuria iertării pe măsura calităților și a slăbiciunilor noastre. Părintele e conștient că nu se poate uita, dar se poate ierta sau, mai bine zis, se poate găsi o distanță spre a ne detașa de tulburarea emoțională. Prin iertare, ne eliberăm duhovnicește, pentru a ne adânci mai ușor cugetarea.

În șirul treptelor propuse de părintele Ioan urmează „rugăciunea orală”, în care găsim și o explicație succintă a rugăciunii inimii sau rugăciunea lui Iisus, cum mai e cunoscută, dar și o îndrumare legată de modul în care credinciosul poate ajunge la o rugăciune neîncetată, alungând gândurile străine pentru a rămâne singur cu Dumnezeu și a putea intra în sine însuși.

Una din întrebările la care părintele ne răspunde este cea legată de modul în care putem întrupa rugăciunea inimii în faptele noastre. Ea este o stare de receptivitate permanentă, o chemare unde se întâlnesc două voințe, cea a Domnului și cea a omului. Poarta, spune părintele, se găsește în adâncul inimii noastre și se deschide spre interior, iar cheia este crucea.

 „Amintirea morții” este următorul prag, iar fără acesta, celelalte de până acum ar putea părea simple exerciții spirituale. Nevoințele ascetice și amintirea morții ne fac să fim orientați spre Lumină, eliberați de interese și aparențe, pentru că doar moartea ego-ului îngăduie vieții să se nască în mod autentic, spune părintele.

Analogia pe care o face cu pomul și grădina ne pune în atenție necesitatea rodirii în virtute, precum pomul cel bun care face roade bune. Părintele împarte virtuțile în virtuți care depind de angajamentul nostru (ascultarea, postul, mărturisirea, detașarea de cele materiale etc.) și virtuți care depind de libertatea noastră (deosebirea duhurilor, vederea duhovnicească, fuga de slavă de­șartă, auzirea duhovnicească etc.), la care adaugă semnele celor ce practică pacea lăuntrică - mintea trează, cugetarea curată și dreaptă etc.

Iadul este uitarea de Dumnezeu

Când ești atent la posibilitatea morții, viața își găsește sensul pentru că „ce semeni, nu dă viață, dacă nu va muri” (I Cor. 15, 36). Din această stare, „cugetarea duhovnicească” este următoarea treaptă, pentru că doar prin ascultarea inimii vom cunoaște pe Dumnezeu. Iar scopul cunoașterii nu este omenescul, ci vederea lui Dumnezeu care trece prin „hrana rugăciunii”, ultimele două trepte de care vorbește părintele.

Cugetarea duhovnicească ne ajută să trecem prin hățișul zilelor pentru că nimic din ce trăim diurn nu ne face să sporim duhov­nicește. Dacă noi cădem în ispită, nu trebuie să renunțăm la ne­voință, ne îndeamnă părintele Ioan, ci să fim stăruitori și atenți la noi înșine, să ne păzim de orgoliul spiritual care ne face să credem că evoluăm datorită faptelor noastre virtuoase. Această atitudine este păguboasă pentru orice creștin care are pretenția că trăiește duhul autentic al ­Bisericii.

O stare în care întreaga ființă este îndreptată către prezența vie a lui Hristos

Pentru părintele Ioan e nevoie ca rugăciunea să fie spusă, întrupată și trăită, pentru că rugăciunea inimii este o stare în care întreaga ființă este îndreptată către prezența vie a lui Hristos și se exprimă prin gestul simplu al vieții noastre obișnuite. Să reușim cumva să ne trăim viața ca rugăciune.

Când ne străduim să ne fie viața rugăciune, atunci putem vorbi de „rugăciunea ca hrană”. După etapele pe care le propune arhimandritul Sofronie, rugăciunea este orală, mintală și devine o rugăciune a inimii când mintea și inima sunt unite în lucrarea lor, iar atenția este închisă înlăuntrul inimii și rugăciunea este pronunțată acolo. Atunci rugăciunea devine spontană, curge înlăuntrul inimii, atingând atenția minții. Din punctul acesta, rugăciunea se preschimbă în har. Ea începe să lucreze în sufletul omului ca o flacără lină ce atrage după sine contemplări duhovnicești, iar câteodată se însoțește de vederea luminii dumnezeiești.

Părintele Ioan ne aten­țio­nează că în ciuda acestor etape rugăciunea inimii nu este o tehnică, nici o formulă, ci mișcarea credinței credinciosului care se așază înaintea lui Dumnezeu. Chiar și atunci când explică cum ritmul respirației intră în rezo­nanță cu bătăile inimii, trăind stări succesive în comuniune cu Hristos, o face din perspectiva „inimii ce se deschide dinlăuntru Mângâietorului”, pentru că „privirea cu care îl cunosc pe Hristos este aceeași cu cea prin care Hristos mă privește”. Iar pentru a ajunge aici e nevoie de un duhovnic experimentat și de angajamentul sincer și liber al ucenicului.

Știm, după cuvântul Sfântului Dionisie Areopagitul, că Dumnezeu ni se descoperă doar la măsura capacității noastre de primire. De aceea „vederea lui Dumnezeu” ține de posibilitatea dobândirii de către om a unor simțuri duhovnicești care îi deschid accesul vădit spre lumea lui Dumnezeu.

La această etapă a „vederii lui Dumnezeu” aș recomanda o lectură suplimentară, scrisă de părintele Constantin Coman: „Despre vederea lui Dumnezeu”, care completează cartea părintelui Ioan de la Schitul Sainte Foy, făcându-ne să înțelegem cum discursul nostru despre Dumnezeu ignoră în mare parte vederea lui Dumnezeu, chiar și vederea lui Dumnezeu în creația Sa, pentru că se inspiră mai ales din speculație teologică, și nu din experiența trăirii unei vieți în Hristos.

În acest sens, cartea părintelui Ioan este o invitație pentru omul modern de a răspunde Revelației prin participarea la ea, pentru că „omul nu poate fi absent din propria schimbare la față”. Suntem vii, spune părintele, în măsura în care participăm la mișcări, la putere, la ființă și facem vizibil nevăzutul. Rugăciunea primește astfel o anume concretețe, care ne unește cu Dumnezeu.

La această concretețe ne invită părintele prin cartea de față. Și dacă ar fi și o rezum la o frază aș zice, după cuvântul Sfântului Irineu de Lion: „Slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului este vederea lui Dumnezeu”. Așa ne invită părintele Ioan la rugăciunea inimii.