Călugărul moare lumii ca să se nască în Hristos

Ianuarie este cu precădere luna sfinţilor monahi: îi proslăvim pe Sfinţii Cuvioşi Teodosie, Pavel Tebeul, Antonie, Eftimie, Macarie Egipteanul, Maxim Mărturisitorul, Efrem Sirul, Isaac Sirul, ca să nu mai amintim de Sfinţii Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie şi Ioan, şi ei monahi prin excelenţă.

Zilele lor de proslăvire reprezintă o excepţională concentrare de virtuţi, nevoinţe şi scrieri mult folositoare pentru mântuirea noastră pe care sfinţii monahi ni le-au lăsat ca pe nişte comori nepreţuite. Bogăţia duhovnicească, frumuseţea, dar şi nevoinţele vieţii monahale sunt izvoare nesecate din care putem reţine învăţăminte ce ne-ar dumiri în multe privinţe. Furtuna mediatică de la începutul lunii, legată de practica incinerării, a scos la lumină multe carenţe de cunoaştere a învăţăturii sfintei noastre Ortodoxii a celor ce, în necunoştinţă de cauză sau chiar ignoranţă, au emis fel şi fel de păreri neconforme cu învăţătura Bisericii dreptmăritoare. Bunăoară, cineva se întreba de ce monahii ortodocşi se îmbracă în negru. Pe când catolicii, înveşmântându-se în alb sau culori mai blânde, dau o notă de eleganţă, ai noştri, în negru, par învechiţi, demodaţi şi chiar neîngrijiţi.

Întreaga spiritualitate ortodoxă are în centrul ei pocăinţa. După învăţăturile Sfinţilor Părinţi, fără această virtute, înaintarea pe treptele desăvârşirii creştine ar fi de neconceput. Lucrul acesta este în deplin acord cu realitatea, deoarece atât timp cât omul slujeşte patimilor, el nu va putea să meargă pe calea desăvârşirii, căci ea presupune dintru început ruperea tuturor relaţiilor cu păcatul. Pocăinţa, ca stare duhovnicească, trebuie să fie îmbrăţişată de fiecare creştin, indiferent de cultură, pregătire profesională, apartenenţă politică, etnică sau diferenţiaţi de alte criterii ce ţin de lume şi de mersul ei. Bogatul şi săracul, dregătorul şi ţăranul, universitarul şi studentul, toţi sunt chemaţi de Dumnezeu la bunătăţile cele făgăduite. Pe lângă creştinii care, vieţuind în vâltoarea lumii, se luptă cu patimile şi se pocăiesc pentru păcatele lor, a existat încă de la începuturile creştinismului o categorie aparte care, renunţând total la lume, a ales o viaţă de pocăinţă neîncetată, făcând din aceasta un modus vivendi. Ei se numesc monahi sau călugări, iar trăirea pe care ei şi-au asumat-o de bunăvoie se numeşte vieţuire călugărească.

De-a lungul timpului, mulţi au încercat să dea o definiţie monahismului, care să cuprindă în mod plenar toate aspectele spirituale, sociale, psihologice care se regăsesc în acesta. Iată una dintre ele: "Monahismul constituie o cale, nu unică, însă, precis neîndoielnică, întâi pentru găsirea existenţei pierdute a omului, dar şi pentru găsirea lui Dumnezeu. Monahismul răscoleşte întreaga lume psihospirituală a omului, cercetează, constată existenţa unor elemente parazite, vede chipul dumnezeiesc întunecat de patimi şi se luptă cu osteneală să readucă sufletul la starea lui - după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" (Teoclit Dionisiatul, "Dialoguri la Athos", vol. I, traducere pr. Ioan I. Ică).

Nu negăm şi nici nu desconsiderăm cealaltă variantă de dobândire a mântuirii, pe care o aleg mare parte din credincioşi, căsătoria. Voim doar să evidenţiem un aspect din viaţa monahală mai puţin cunoscut de laici, şi anume ţinuta monahală. Odată cu slujba de accedere în cinul monahal, candidatul primeşte hainele care îi vor aminti necontenit de vocaţia pe care a ales-o. Unii ar privi ţinuta monahală ca pe-o uniformă. Multe categorii profesionale poartă ţinută distinctă: medici, soldaţi, poliţişti, pompieri, marinari. Este haina monahului o simplă uniformă menită să-l distingă de celelalte categorii socio-profesionale? Unii vor zice că da! Pare a fi un adevăr parţial, căci uniforma monahală îi dă călugărului simţământul că e înregimentat, dar şi că se află într-o nesfârşită bătălie, nu pentru cucerirea de ranguri şi demnităţi lumeşti, ci pentru luarea cu asalt a Împărăţiei cerurilor.

Straiele monahului îl îmbracă pe călugăr în sensuri exprimate prin simboluri, de care trebuie să fie mereu conştient. Ele transmit ceea ce se află dincolo de materialul şi forma lor, expresia chipului duhovnicesc pe care trebuie să-l îmbrace eremitul, înfăţişarea omului nou, a ucenicului lui Hristos care s-a hotărât la renunţarea totală şi dăruirea specială, diferită de a celorlalţi creştini. Îmbrăcămintea călugărului, alături de multele ei simboluri, mai are o particularitate legată de culoare, care-l caracterizează pe monah indicând starea sa de jertfă permanentă.

Despre hainele călugărilor găsim referiri la mulţi Sfinţi Părinţi. Între ei, Sfântul Vasile cel Mare stăruie asupra faptului că îmbrăcămintea călugărului trebuie să se deosebească de cea a mirenilor din două motive: pentru indicarea chemării monahiceşti, dar şi ca în însăşi îmbrăcămintea lor să aibă îndemn de a vieţui după chipul cel mai ales.

În rânduiala actuală, slujba de tundere în monahism prevede îmbrăcarea monahului cu următoarele elemente: cămaşă, paraman, dulama, potcap, rasă, mantie şi camilafcă. Se observă că ţinuta monahului este alcătuită din şapte piese principale, pentru a arăta că viaţa cea desăvârşită la care este chemat monahul se clădeşte pe cele şapte Daruri ale Duhului Sfânt.

Sigur, pe lângă acestea, călugărul mai primeşte la slujba de consacrare: brâul (cureaua), sandale, metanii şi crucea.

Revenind la dilema unora: de ce s-a ales negrul pentru ţinuta monahală din lumea ortodoxă? Negrul este o culoare controversată. Pe de o parte este asociată demonilor, vrăjitoarelor; pe de altă parte, durabilităţii şi încrederii. În acelaşi timp inspiră autoritate şi putere, pe de altă parte, disperare, jale, doliu, dar şi constanţă, prudenţă şi înţelepciune. Însă, de cele mai multe ori, negrul este chipul penitenţei şi al suferinţei. Vasăzică, în cazul călugărilor, negrul devine semn al renunţării la zădărnicia lumii. Călugărul este mort pentru lume şi, de aceea, la exterior, starea lui este neagră, pe când la interior trebuie să tindă către alb, către lumină. Negrul semnifică şi măruntaiele pământului de unde a început reînnoirea lumii prin naşterea într-o peşteră a Sfântului Prunc Dumnezeiesc. Aşadar, călugărul, înveşmântat în negru, se expune unei metamorfoze intense de reînnoire duhovnicească, pentru că îmbrăcându-se în negru trăieşte necontenit o moarte tainică, anticiparea unei adevărate naşteri. El moare lumii ca să se nască în Hristos.