Viața omului e urcuș, unul pe trepte, pășite una câte una, căutând înaltul, adică împlinirea, pârguirea ființei, înmulțirea talantului. Deși unii dintre semenii noștri, mai vanitoși poate, ori
04 Oct, 2024
Calul şi monahul
Ştiu pe mulţi care şi-au topit trupul cu post şi priveghere, care au petrecut prin pustietăţi. Cu sărăcia s-au nevoit atât de mult, încât nici hrana cea de toate zilele nu şi-o lăsau pe seama lor. Iar milosteniei s-au dedat încât nu le-ar fi ajuns toate câte sunt pe lume ca să le împartă, spunea în secolul al treilea Sfântul Antonie cel Mare. Dar toate acestea nu sunt de ajuns pentru a ajunge la sfinţenie. Fiindcă nevoinţa trupească fără smerenie, credinţă, blândeţe şi dragoste pentru aproapele nu ne face asemenea lui Dumnezeu, ci e stearpă, iar uneori chiar îngâmfă şi duce la pierzanie.
Povestea noastră se petrece în Franţa medievală. Într-o zi, un tânăr nobil se duse la conducătorul unei abaţii vestite şi-i ceru să intre în ordinul său. Omul mănăstirii vru să-i cunoască obiceiurile şi înclinaţiile pentru a vedea dacă e potrivit măcar puţin pentru viaţa aspră de chinovie. Candidatul ridică fruntea cu mândrie şi-i spuse: „Mă îmbrac totdeauna în negru, nu beau decât apă, pot să stau în frig şi chiar să dorm pe pământ. Iar pentru a mă mortifica şi mai mult, mi-am pus cuie ascuţite în încălţăminte şi-i poruncesc servitorului meu să-mi dea patruzeci de bice pe zi…“
Da, mormăi stareţul care tocmai privea o căruţă mare trasă de un frumos cal negru ce tocmai intra pe poarta mănăstirii. Un călugăr dezlegă armăsarul care-şi potoli setea de la un izvor, iar apoi se tăvăli pe jos pentru a se răcori.
Vezi, îi spuse abatele uitându-se spre animalul care se scutura acum de praf, această creatură este neagră, bea foarte multă apă, caielele din copite îi chinuiesc uneori truditele-i picioare, iar bice cu siguranţă primeşte mai multe de patruzeci. Şi nu este decât un cal…
Ca să fii monah mai e nevoie încă de alte multe lucruri… (Augustin Păunoiu)
.jpg)
