Cananeeanca sau paradoxul ridicării prin coborâre

Discursul teologic ortodox nu încearcă să restrângă adevărul de credinţă, să îl circumscrie unui concept, ci, mai degrabă, contemplă măreţia lui Dumnezeu spre conştientizarea nimicniciei noastre. Deşi smerenia este înţeleasă uneori ca umilinţă, ajungând să capete chiar sens peiorativ, atunci când vorbim despre adevărata smerenie, întrevedem starea omului liber sau eliberat de patimi în faţa lui Dumnezeu. Într-o formulare corectă, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române intuieşte această nuanţă, definind smerenia ca „o atitudine plină de bună-cuviinţă” (DEX, 1998, p. 997). Această stare corespunde unei înţelepciuni proprii firii libere, deoarece presupune privirea dincolo de orice prejudecată şi patimă şi identificarea măsurii corecte în relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii. Omul smerit nu este omul fără iniţiativă sau sărăcit din punct de vedere social, ci, dimpotrivă, este omul care, din iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni, nu îşi dă lui întâietate, ci se face tuturor toate, după îndemnul şi exemplul Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 9, 22). Măsura iubirii dă măsura smereniei de care e capabil fiecare om.

Cazul femeii cananeence din Evanghelia Duminicii a 17-a după Rusalii este edificator în acest sens. Iubirea faţă de fiica ei, greu chinuită de diavol, o pune pe femeie într-o stare de profundă smerenie. Deşi Mântuitorul a refuzat iniţial să o asculte, credinţa femeii a rămas adamantică, iar nădejdea sa, de neclintit. Cunoscându-i inima, Hristos o încearcă, oferindu-i şansa să se smerească treptat, căci mai întâi nu-i răspunde, apoi spune ucenicilor că nu este trimis să se îngrijească decât de fiii lui Israel, pentru ca, la final, să îi spună femeii direct, asemănând-o cu un câine, că nu merită să se înfrupte de la masa stăpânilor. Femeia îşi asumă acest coborâş fără să cârtească, pentru a primi la urmă cununa aprecierii Mântuitorului, care exclamă: „O, femeie, mare este credinţa ta!” (Matei 15, 28) Precum aurul în topitoare, la fel a fost lămurită şi credinţa acestei femei, împlinindu-se cuvântul lui Hristos că: „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14). La finalul pasajului evanghelic, Sfântul Apostol Matei concluzionează că „s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela” (Matei 15, 28). Mântuitorul nu porunceşte demonului să iasă din copilă, nici nu spune „să se vindece fiica ta”, ci doar „fie ţie cum voieşti!”, arătând prin aceasta că smerenia este o armă puternică împotriva duhurilor necurate. De altfel, vieţile sfinţilor, mai ales ale vieţuitorilor în pus­tie, sunt pline de mărturii privind puterea smereniei pentru înfruntarea şi înfrângerea diavolului.

Într-o lume în care orice remarcă poate fi considerată ofensatoare şi condamnabilă, exemplul cananeencei străbate istoria, fiind pildă de nesfârşită iubire, neştirbită nădejde şi nestrămutată credinţă. Cananeeanca rămâne exemplu de râvnă, care nu şi-a încetat rugăciunea, deşi părea că toată lumea îi era împotrivă. Nu a fost descurajată nici de tăcerea lui Hristos, nici de ocara Apostolilor, nici de dojana Mântuitorului, ci pe toate le-a îndurat fără să deznădăjduiască. Îndrăzneala i-a fost socotită rugăciune, iar smerenia i-a adus laudă. Din acest motiv, ceea este paradoxal în cazul adevăratei smerenii este taina înălţării prin coborâre neîncetată.