Când doi coloşi se întâlnesc: Wajda şi Walesa

Pentru cei mai mulţi cinefili, numele lui Andrzej Wajda este sinonim cu cinematograful polonez. Fidel cauzei pentru care a luptat o viaţă - cinematograf de artă, angajat în numele demnităţii, democraţiei şi patriotismului -, venerabilul regizor de 88 de ani îşi încununează cariera cu un nou film, realizat în 2013, dedicat memoriei lui Lech Walesa. Legendar iniţiator al celei mai ample mişcări sindicale postbelice din Europa, care a adus o lovitură decisivă Blocului Răsăritean, Walesa s-a impus în faţa naţiunii sale şi a întregii lumi ca simbol al luptei anticomuniste şi de eliberare de sub dominaţia sovietică.

Personalităţi la fel de puternice, abile, harismatice şi îndârjite, se pare că Wajda şi Walesa se meritau unul pe altul. Astfel încât, pentru veteranul filmului politic polonez, o biografie a lui Walesa era cel puţin necesară - este ceea ce mărturisea regizorul ziarului „The Guardian“ în 2011.

Preocupat în mod constant de dialectica istoriei şi a personalităţii umane angrenate în procesele istoriei, Wajda nu şi-a propus o glorificare a celui mai sonor nume politic al Poloniei postbelice, ci pătrunde, ca de obicei, în culisele istoriei şi personajului său, pe care încearcă să le decorticheze. Dar nu o mai face cu dezinvoltura şi tranşanţa cu care ne-a obişnuit (să ne amintim doar de Danton - 1983, o necruţătoare radiografiere a Revoluţiei Franceze, sau de cel mai recent film al său văzut în România, cutremurătorul „Katyn“ - 2007).

Intitulându-şi biopicul (citeşte: film biografic de ficţiune) „Walesa: omul speranţei“ (Walesa. Czlowiek z nadziei), Wajda îşi încununează astfel memorabilul diptic „Omul de marmură“ (1977) - „Omul de fier“ (1981) - cronici biografice a două epoci definitorii ale socialismului polonez, fără a se ridica însă la nivelul artistic şi de problematizare al acestora.

Filmul este construit din mai multe planuri temporale şi racursiuri analitice asupra protagonistului - „dialectică“ specific wajdiană -, dar tocmai susţinerea unei perspective atât de complexe, sinteza operată asupra planurilor, abilitatea relaţionării lor şi a tezelor rezultate - aspecte esenţialmente scenaristice - lasă de dorit. E adevărat, scenaristul filmului, Janusz Glowacki (emigrat de multă vreme în SUA, dar cu o carieră destul de modestă), nu este tocmai Aleksander Scibor-Rylski (scenaristul „Omului de marmură“ şi al „celui“ de fier, unul din scenariştii cei mai reprezentativi şi premiaţi ai Poloniei). Aceasta explică reflectarea cam ceţoasă a frescei istorice (un amalgam de fapte, iar nu de direcţii) şi uşoara confuzie a discursului ideatic de ansamblu - total „newajdiene“, aceste abordări ar fi putut, în cazul fericit, contura o scriitură mai pronunţat-realistă în duhul lui Ken Loach, dar şi o astfel de opţiune ar fi reclamat o selecţie mai exigentă a faptelor şi o introspecţie mai coerentă a personajului.

Biografia liderului Solidarităţii este urmărită din perspectiva interviului luat acestuia la apogeul carierei sale politice, în 1981, de Oriana Fallaci (jurnalistă de reputaţie internaţională, cunoscută pentru interviurile cu personalităţi politice proeminente, ca Indira Gandhi, Gaddafi, Yasser Arafat, Deng Xiaoping, Kissinger, Khomeini, precum şi pentru trei cărţi împotriva Islamului). Jurnalistă combativă, produs feminist al „tinerilor furioşi“, aceasta încearcă să „demonteze“ cu întrebări psihologice subversive ascensiunea fără precedent a mişcării sindicale şi a liderului-simbol al acesteia. „Când aţi simţit că sunteţi lider? Cine v-a învăţat să gândiţi aşa?...“ Chestionarul declanşează un interesant filon conflictual al celor două personalităţi proeminente, conflict de autoritate pe care derularea biografiei şi a frământatei frescei istorice îl elimină din scenariu, dar... fără să-l înlocuiască cu un alt conflict. Dacă în majoritatea filmelor wajdiene polarizarea ideologică este foarte vizibilă şi bine speculată dramaturgic, aici ea practic lipseşte.

Filmul se derulează ca o alternare de planuri retrospective, cu tuşe ironic-simpatetice asupra personajului principal (întârzierea la greva pe care o conduce, comandarea aplauzelor mulţimii, o mulţumire de sine uneori fără acoperire), zăboveşte mult şi redundant asupra vieţii exemplare de familie, fără însă a urmări situaţiile dramatice care să evidenţeze caracterul proeminent al personajului şi formarea acestuia.

Dintre determinismele lidershipului politic, reţinem din film revolta şi ura (faţă de „sistem“), curajul, talentul de a vorbi în public şi a electriza masele (convingător susţinute de actorul protagonist Robert Wieckiewicz), mai puţin dragostea de oameni, ambiţia personală şi abilitatea jocului cu sistemul (la care se face aluzie, dar pe care nu le vedem), fără de care orice traiect politic cedează prea repede.