Când se lasă metabolismul peste Bucureşti

Există în viaţa unui regizor care crede în cinematograful de autor un moment al autoreferenţialităţii. La Truffaut s-a numit „Noaptea americană“, la Fellini, „8 1/2“, la Tarkovski, „Oglinda“, la Antonioni, „Profesiune - reporter“, la alţii lipseşte, iar la alţii (ca Woody Allen) e aproape o întreagă filmografie. La Puiu s-a numit „Aurora“, la Corneliu Porumboiu se cheamă „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism“.

Tentaţia autoreferenţialităţii (dacă nu apare, Doamne fereşte, de la debut) survine firesc după momentul pe care autorul îl consideră de consacrare. E momentul când regizorul îşi permite să se ia mai în serios ca până atunci, să îşi privească munca şi persoana ca agenţi creatori de univers cultural, să se detaşeze de sine, dar şi să se joace, într-un mod în care n-a mai făcut-o până atunci, cu propriul narcisism. E un nou examen şi o oglindă a propriei identităţi creatoare, în care ceea ce se cheamă ars poetica - o pasăre rară, ascunsă până atunci cu grijă şi cu pudoare, devine subiect de film: acestea pot produce filme de calitate, rateuri sau un nou maxim al carierei. În orice caz, filmul autoreferenţial seamănă ca două picături de apă cu pielea autorului său, iar nu cu părţi din realitatea înconjurătoare. Vor spectatorii să vadă această piele? Merită ea expusă şi, dacă da, e la fel de generatoare de problematici ca celelalte subiecte din alte filme ale regizorului? Este în stare „pielea“ autorului să suscite - în lipsa unui alt subiect - întrebări de interes pentru spectator? Da, pentru colegii de breaslă, pentru critici şi fani. Dar pentru ceilalţi?

Este foarte bine că noul cinema românesc ajunge, în sfârşit, la vârsta autoreferenţialităţii. Este o vârstă la care nu mai contează atât cantitatea publicului, ci calitatea, o vârstă la care îţi permiţi să faci film pentru tine însuţi şi să-ţi aduci aminte că filmul este, în primul rând, o artă; este o vârstă care nu ţine multă vreme şi este bine că e aşa.

Când se lasă seara peste Bucureşti survine după „A fost sau n-a fost“ (2006) şi „Poliţist, adjectiv“ (2009), două reuşite memorabile ale regizorului-scenarist şi producător, prin care şi-a impus de la început un stil bine stăpânit, bazat pe minimalism, fină ironie, intelectualism şi umor. Totuşi, singurul film care îl făcuse inconfundabil este cel de debut, cu sinceritatea, prospeţimea şi comicul foarte românesc - ingrediente care, combinate cu autocenzurarea emoţională a minimalismului, creau o amprentă foarte personală. Acestea dispar odată cu „Poliţist, adjectiv“, în favoarea unui formalism tot mai riguros, rafinat şi impersonal, în care lipsa de orizont interior, preţiozitatea vană, jocul intelectualist gratuit şi debusolarea lăuntrică (bine camuflată, dar foarte prezentă şi chiar metastaziată) sunt cuvinte de forţă. De aceea, probabil, numele lui Michelangelo Antonioni este invocat ca referenţial în Metabolism.

Filmul relatează o zi din viaţa unui regizor român din tânăra generaţie care face un film minimalist despre tânăra generaţie, al cărui subiect nu îl cunoaştem. Cunoaştem doar pe una din actriţele de rol secundar, care repetă cu regizorul una şi aceeaşi secvenţă fără dialog (ieşitul din baie, uscatul părului, îmbrăcatul şi ascultarea unei conversaţii din camera vecină) şi consumă cu el o placidă aventură, fără a se implica în viaţa lui. Actriţa (Diana Avrămuţ, la debut în cinema) seamănă bine cu Monica Vitti, actriţa-fetiş a lui Antonioni, iar partenerul ei, Bogdan Dumitrache, aduce a Marcello Mastroiani, protagonistul din „8 1/2“. Cei doi mănâncă la restaurant, discută despre film (cel făcut de regizor şi despre soarta filmului, în general) şi despre interferenţa între culturi şi obiceiuri gastronomice (româneşti, franceze, extrem-orientale). Dar singurul schepsis este filmul în film din final.

Regizorul, un perfecţionist, simte nevoia să facă o pauză între filmări, motiv pentru care invocă o criză de gastrită, care trebuie dovedită producătoarei cu filmul endoscopiei. Aici e lovitura de teatru: cum criza nu a existat, CD-ul cu filmul endoscopiei, pe care chiar îl urmărim în timp real pe ecran, e un fals, aparţine altei persoane. Atât. Intertextualitate şi o maximă ironie a autoreferenţialităţii. Râvnitul (de spectatori) autoportret de autor („marfa“ filmului autoreferenţial) nu e decât unul gastric şi, pe deasupra, e fals. O dublă (sau multiplă) şi programatică frustrare, minuţios construită. Endoscopia vidului.

Melosul cald şi duios al Mariei Răducanu se revarsă, compensator, dar tardiv peste genericul final (după 90 de minute de tăcere a coloanei muzicale), explicând, în sfârşit, şi titlul filmului, şi coda acestuia: „Când se lasă seara peste Bucureşti, eu mă uit la fete şi văd că nu eşti“. Această ultimă propoziţie: „şi văd că nu eşti“ rezumă întregul metabolism al Metabolismului.

La Antonioni, frustrarea spectatorului era compensată de poezia metafizică a imaginii. La Porumboiu avem doar rigoarea, vacuumul şi cinismul. Sub raport formal, Când se lasă seara... intră în filmele de top ale generaţiei sale.